Dacă vreţi să vă distraţi inteligent, treceţi peste titlul cu parfum de film ieftin şi mergeţi să vedeţi Totul despre băieţi (titlul românesc), adaptare după o carte al cărei titlu mult mai "modest" - Despre un băiat (About a Boy) n-a împiedicat-o să devină bestseller; acest al treilea roman al britanicului Nick Hornby (n.1957) s-a vîndut, în anul apariţiei (1998), în peste un milion de exemplare, numai în ţara de baştină. La care aveau să se adauge zeci de traduceri, lansări în alte vreo douăzeci de ţări, plus un mare succes american. Interesant este faptul că americanii (o companie de producţie new-yorkeză, condusă, printre alţii, de Robert De Niro) au cumpărat drepturile de ecranizare încă înainte de publicarea cărţii! De fapt, ceea ce nouă ni se pare "interesant" e o strategie frecventă şi firească într-o lume a concurenţei reale, o lume care are cultul succesului; primele două cărţi ale lui Hornby au fost tot succese de librărie, deci investiţia "oarbă" în cea de-a treia lui carte avea mari şanse să fie rentabilă. Cum s-a şi dovedit. După ce romanul a apărut pe piaţă, Hugh Grant s-a îndrăgostit de personajul principal (şi bine a făcut, pentru că se află la unul dintre cele mai bune roluri din cariera lui), şi-a dorit să-l joace, şi-a dorit să cumpere drepturile pentru propria lui companie, dar era prea tîrziu! Aşa a demarat întregul proiect, în regia a doi fraţi pentru comedie dotaţi, americanii Paul şi Chris Weitz (care sînt şi coscenarişti).
De unde succesul filmului? În primul şi în ultimul rînd din talentul ieşit din comun (de la scriitura originară pînă la viziunea regizorală şi pînă la stilul de joc) de a face haz de necaz, adică de a aborda cu un umor strălucitor subiecte "delicate" (singurătate, boală, moarte, spleen şi altele din aceeaşi zonă), despre care de mult n-am mai rîs atît de bine! E vorba, printre altele, de o "doamnă sinucigaşă şi de plodul ei", un copil de 12 ani pe care lumea îl crede "ciudat" şi pe care colegii îl torturează cu cruzimea specifică vîrstei, e vorba de un Crăciun vegetarian, cu dovleac şi sos de păstîrnac, e vorba de o raţă care pluteşte moartă pe apa unui lac de agrement, după ce s-a înfundat cu o pîine de casă, aruncată de un puşti de pe margine; de la acea zi, botezată în film "Ziua Raţei moarte", începe totul. De la acea zi, un om care toată viaţa n-a făcut nimic, decît să se distreze în felul lui, egoist şi cinic, începe să se schimbe şi să-şi schimbe şi viaţa; omul descoperă că cel mai euforizant "drog natural" posibil e să faci bine cuiva! Filmul sugerează că în scenariul oricărei vieţi există o posibilă "zi a Raţei moarte", o zi de la care orice viaţă fără sens poate să capete un sens... Sigur, e veche reţeta, dar cînd ea capătă prospeţime, rezultatul merită să fie degustat cu plăcere, şi nu expediat snob pe raftul "comediilor de consum fără prea mare originalitate".
Filmul ştie să fie misogin cu farmec şi autoironie. Antologic e, în acest sens, montajul de felurite figuri feminine şi a reacţiilor aferente, la aflarea veştii că "eroul" le părăseşte! Nimic mai meschin sau mai grotesc, zice filmul, decît o femeie în clipa în care află că " EL" tocmai a abandonat-o! De un ridicol monstruos sînt şi şedinţele de terapie colectivă din film, cu "mame singure"; dandy-ul hedonist dezabuzat are ideea de a exploata pepiniera "femeilor singure cu copii" ("trebuie să fie mii care aşteaptă un bărbat cu care să se culce"), drept care pleacă la vînătoare la o asemenea şedinţă; ascultînd femeile singure care povestesc cum au rămas ele singure, "monologul interior" al personajului din film va fi, în hohotele sălii: "după numai zece minute îmi venea să-mi tai penisul!"
Performanţa filmului e aceea de a reuşi să combine umorul coroziv, de factură modernă, cu mesajul romantic, desuet fără ruşine: "nici un om nu e o insulă"...
Dimpotrivă, fiecare om e o insulă, pledează, pe o cu totul altă lungime de undă estetică, Lucia şi sexul, al spaniolului Julio Medem, o altă premieră din oraş, dezamăgitoare pentru cel care a văzut, la mari festivaluri, alte filme ale lui Medem de pînă acum... Materie de copioasă telenovelă: un copil născut după o noapte "de amor sălbatic" cu un necunoscut, un tată care află, peste ani, că e tată, o femeie care crede că iubitul ei e mort, dar el trăieşte, un cîine fioros care omoară un copil, o tînără care face dragoste cu tatăl adoptiv, personaje care fug de ele însele, pe o insulă a uitării şi a alinării... Un fel de telenovelă de autor şi de artă! Obsesii, vise, coşmaruri, luxuriant, torid, prolix...
Ideea leit-motiv e că există un punct în care, aflîndu-te, poţi să schimbi întreaga poveste, întreaga viaţă. În stilul lui, Medem vorbeşte tot despre "ziua Raţei moarte", ziua renaşterii posibile şi imposibile.
Post Scriptum. În altă ordine de idei, semnalăm apariţia unui Dicţionar universal de filme, de Tudor Caranfil; în semi-deşertul binecunoscut, orice carte de cinema autohtonă -şi încă una masivă, în jur de 700 de pagini format mare - nu poate fi decît o bucurie în sine. În prefaţă, autorul spune, printre altele, că "lucrarea poate fi consultată ca ghid rapid", dar "poate fi şi parcursă în tihnă". Deocamdată am avut curiozitatea să o consult doar cîteva minute, ca "ghid rapid" (care ambiţionează, în mod declarat, să furnizeze "date şi informaţii esenţiale şi un orientativ punct de vedere valoric"); am vrut să văd cum a rezolvat Tudor Caranfil, în Dicţionarul lui, două probleme: "Reconstituirea" (pentru că, se ştie, la data premierei autorul a fost dintre cei care "au înjurat" filmul) şi Nae Caranfil (pentru că, se ştie, talentatul regizor e fiul autorului). Am deschis la sfîrşitul volumului, căutînd un Indice de filme; am descoperit un Indice de... "filmuri" (cartea a apărut la Editura "Litera Internaţional" şi a fost tipărită la Chişinău; bine că n-a apărut Indice de "filmii" !); în dreptul titlurilor nu figurează nici o trimitere la vreo pagină; găseşti "Reconstituirea", dar însoţită de titlul grecesc "Anaparastassi"! ( realizezi că e vorba deci de o altă "Reconstituire", a lui Angelopoulos, şi că Indicele nu include şi filmele româneşti). Cauţi în interior şi descoperi Reconstituirea; autorul anunţase în prefaţă că toate filmele sînt catalogate de la 0 la cinci stele; "Reconstituirea" are trei stele. Faţă de "veto-ul" de la premieră, s-ar zice că e un progres! Îşi mai schimbă oamenii gusturile şi părerile! Da' năravul ba! Pentru că, ce aflăm despre "Reconstituirea" din "ghidul rapid"? Aflăm că: "Singura idee clară care mai străbate filmul e acea definiţie "darwinistă" a omului: "maimuţă + buletin de identitate"; sintagmă continuată obsesiv în opera pintiliană, prin constatarea "Subomului" din "Prea tîrziu" că "nu din maimuţe ne tragem, ci din porci, dezvoltată ulterior, în "Terminus Paradis" prin aforismul: "Porcul e frate cu omul"...!"
Să reduci "opera pintiliană" la asta, e o caricatură, care nu avea nevoie de trei stele. Nimic despre ce a însemnat filmul în epocă, nimic despre traseul lui accidentat, nimic despre premiile lui, în schimb cîteva rînduri despre secvenţe "lungite necontrolat pînă la banalitate, precum vînzătorii de afine sau goana după gîşte"! Cireaşa de pe tort e finalul, din care aflăm că "întreaga partitură rezervată lui Emil Botta e o adevărată eroare estetică"! Să spui aşa ceva despre rolul splendid al lui Botta din "Reconstituirea"!? Delirul are o singură scuză, invocată chiar de T.C. în prefaţă: "Aprecierile subiective de calitate n-ar trebui primite de cititor decît sub beneficiu de inventar", iar Dicţionarul nu e "o lucrare colectivă, ci un soi de jurnal intim dat publicităţii". Cît de intim? Printre cele 40 de titluri româneşti care "ni s-au părut mai reprezentative" (zice T.C.), nu figurează nici De ce trag clopotele, Mitică, nici Glissando, nici Iacob, nici Patul conjugal, nici O sută de lei (am dat, la întîmplare, cîteva titluri din Pintilie, Daneliuc, Săucan), în schimb figurează toate cele patru titluri ale lui Nae Caranfil (tatăl tot tată!); nu e un reproş, e o constatare. Pentru că, într-un "jurnal intim", totul e permis! Chiar şi erorile strecurate în articolele despre filmele lui Nae Caranfil, de tipul: "Premiul UCIN pentru scenografia lui Mircea Ciocâltei" (la Asfalt Tango); pînă una alta, Mircea Ciocâltei e monteur. Păcat că T.C. nu şi-a asumat cîtuşi de puţin condiţia de "jurnalist intim" şi a capotat tocmai în faţa filmelor propriului fiu, care sînt singurele din volum ne-calificate cu nici un semn, din cele şase posibile! Ori e "jurnal intim" ori e falsă demonstraţie de "obiectivitate critică"! Decenţă să fie, dar s-o ştim şi noi! Într-un jurnal, cel mai normal lucru ar fi fost o paranteză cu explicaţia: "Sînt tată! În acest caz, eu nu am regizor, am numai fiu!"...În fond, cea mai reuşită operă produsă de Tudor Caranfil (e drept, "în colaborare") rămîne Nae... (E.V.)
Copyright © 2009-2024 EugeniaVoda.ro. All rights reserved.
