ZIUA EXTREMELOR

Prima zi a Competiţiei 2012 s-ar putea numi Ziua Extremelor! Ziua în care au fost proiectate două filme atît de diferite, de parcă ar fi venit de pe planete diferite. Şi, din multe puncte de vedere, chiar veneau! Unul – din America anilor ’60, altul din Egiptul lui 2011, unul ieşit din mantaua marelui cinema de autor, altul – din mantaua scoasă de la naftalină a filmului de propagandă.

Primul s-a numit "Moonrise Kingdom", şi aparţine unui încă tînăr (43) cineast independent american, foarte iubit de cinefili, Wes Anderson. De mulţi ani n-a mai avut Cannes-ul o deschidere atît de rafinată; la majoritatea ediţiilor, "filmul de deschidere" a fost o superproducţie destinată marelui public, proiectată în afara competiţiei. De astă dată festivalul a plonjat direct în competiţie, şi direct cu un film de autor, cu acest "Moonrise Kingdom" fără de care, în principiu, viitorul palmares ar fi greu de imaginat.

Preşedintele juriului, Nanni Moretti, spunea că aşteaptă să vadă, la Cannes, altfel de filme decît cele pe care le-a mai tot văzut de cincizeci de mii de ori! Dacă ar fi atît de simplu!

De la prima secvenţă, de la prima mişcare de aparat, "Moonrise Kingdom" iradiază originalitate. Prospeţime. Clasă. Într-un creuzet absurd, de "genuri proxime", ar încăpea, poate, un pic de Tim Burton, un pic de Salinger, un pic de "Micul Prinţ", un pic de "Să ucizi o pasăre cîntătoare", şi alte prafuri de stele care ar trimite, toate, spre acelaşi inepuizabil mit al Copilăriei. Anderson, despărţit doar de o literă de Andersen, are voluptatea poveştii, spusă cît mai cinematografic cu putinţă: într-o "lume ruptă de lume", pe o insulă din New England, peste care se revarsă potoape şi uragane - dar numai pentru ca soarele să strălucească mai puternic după aceea, într-o lume pe cît de confortabilă pe atît de conformistă şi de falsă şi de opacă, în esenţa ei, doi copii se îndrăgostesc şi fug împreună! El - un băiat de 12 ani, ochelarist, minitehnicus, cu vocaţie de explorator; Ea – tot 12 ani, dar mai înaltă cu un cap, o fată cu vocaţie de artistă, şi care, în marea evadare, îşi ia cu ea pisoiul şi o cărţulie despre educaţia copiilor cu tulburări comportamentale. Îndrăgostiţii străbat păduri şi ape, tot mai departe, pînă la plaja paradisiacă zisă "împărăţia lunii răsare", unde el îi face cercei din doi gîndaci verzui, atîrnaţi de două sîrme - şi totul are o aură magică, de poezie, dar şi un umor nebun! Copiii se dovedesc actori memorabili, distribuţia "adultă" e şi ea compusă din nume sonore (Bruce Willis, Edward Norton, Bill Murray, Frances McDormand, Tilda Swinton), dar adevărata vedetă rămîne regizorul, Wes Anderson, cu privirea lui inconfundabilă. E şi unul dintre cazurile în care omul seamănă cu opera: l-am văzut la conferinţa de presă şi aducea cu el, la propriu, privirea de copil (genial)!

În schimb, filmul egiptean, "După bătălie", proiectat în aceeaşi zi, te catapulta înapoi cu cîţiva ani buni, în privinţa modului de a gîndi cinematograful şi de a prelucra artistic istoria recentă. Pornit de la cîteva imagini adevărate, de interes documentar, despre "strada" zbuciumată şi însîngerată a Egiptului, la ora la care tocmai se eliberase de Moubarak, dar nu şi de alte elemente retrograde ("ţara va redeveni ce era înainte, dar fără Moubarak", rînjeşte un mafiot local), filmul eşuează rapid, pe toate planurile. Totul sună artificial, cam ca într-un film românesc de propagandă din anii ’70 - ’80, cu diferenţa că actorii noştri erau mai buni decît ai lor.

Ultima secvenţă are, însă, forţă şi are o idee: personajul tînărului rănit la o manifestaţie şi care moare într-o salvare, ne e arătat, simbolic, căţărîndu-se pe o piramidă, tot mai sus, într-o linişte străpunsă doar de respiraţia lui sacadată... S-ar putea ca selecţionerii să nu fi văzut decît ultima imagine?! Altfel, e greu să explici prezenţa unui film cît se poate de mediocru şi plin de stîngăcii, pe toate planurile, în cea mai importantă şi mai selectivă competiţie de cinema a lumii (interesul strict politic l-ar fi recomandat, eventual, pentru o proiecţie specială, în afara concursului, nu mai mult).

Dar, vorba titlului de film al lui Alain Resnais, şi el în festival: "Încă n-aţi văzut nimic"! Încă n-am văzut (mai) nimic, din competiţia care numără 22 de filme, şi autori importanţi, mulţi deja premiaţi la Cannes - Kiarostami, Haneke, Thomas Vinterberg, Ulrich Seidl, Ken Loach, Jacques Audiard, Cronenberg, Walter Salles şi, ediţie importantă pentru noi, Cristian Mungiu, selectat cu "Dincolo de dealuri", la cinci ani dupa "432" şi după istorica lui Palme d’or...

Mungiu intră în competiţie sîmbăta asta.

Pe luni, aşadar!