Unora le place cerşitul

Duminică seară, la orele 21.45 trecute fix, m-am dus la Mall să văd filmul lui Nae Caranfil, Filantropica (de fapt să-l re-văd, de astă dată cu public, după o avanpremieră în cerc restrîns de acum un an; între timp, filmul a fost lansat, a circulat, s-a bucurat de succes de public şi de critică). La acea oră, în Bucureşti, străzile erau aproape pustii. Pînă şi cîinii vagabonzi, unica noastră "clasă de mijloc" (cf. Nae Caranfil), pînă şi ei dezertaseră, leşinaţi, probabil, de căldură. În Mall, însă, surpriză: la acea oră tîrzie, lumea mişuna în sus şi-n jos pe scările rulante; magazine deschise, mese pline, Occident curat. Fostul circ al foamei, pe dinafară urît, roz, cu o arhitectură turtită şi rotunjită, cu iz oriental - este, înăuntru, altceva. Ştim cum e Mall-ul, stimabile, treci la chestiune. Chestiunea e că, deşi la Hollywood Multiplex un bilet era 99.000 lei (de ce nu fix 100.000? viaţa casierelor ar fi mai uşoară), şi deşi Filantropica rulează de cîteva săptămîni bune, sala era aproape plină. Aer condiţionat, pop-corn, dispozitiv, în dreptul fiecărui scaun, pentru paharul cu Coca Cola. Înainte de film, pe marele ecran, o puzderie de reclame. În timpul filmului, o sală bună, adică "reactivă" şi generoasă în hohote de rîs. Chiar şi cronicarul care a mai văzut filmul, deci pentru care nu mai funcţionează resortul surprizei, s-a trezit de cîteva ori rîzînd. Semn bun: comedia rezistă. În fond, aşa cum rîdem a mia oară la Unora le place jazz-ul, să zicem (ştim că Billy Wilder e cineastul favorit al lui Nae Caranfil), de ce n-am rîde a doua oară la acest Unora le place cerşitul ?... În fine, după film - aici am vrut să ajung -, fiind miezul nopţii, lumea e direcţionată spre o "Ieşire" care nu mai conduce sub cupola luxosului Mall, ci la o scară care coboară direct în afara complexului. După toată lăfăiala de confort din Mall, cobori o scară horror, de o mizerie şocantă, cu pereţii de rigips sfîşiaţi, plini de caverne uriaşe. De fapt, asta e "România, ţara mea", lume a contrastelor siameze: coabitarea dintre "voinţa de ştaif" şi eterna "scară din dos", inevitabil infectă. Este şi una dintre temele Filantropicii.

Pe marginea acestei lumi, Nae Caranfil a scris un "libret comic", ca pentru un fel de operetă caragialiană în decor pencilensian; nu ne aflăm în "Ţara surîsului", ci în "ţara cerşitului"; "voievodul ţiganilor", capul întregii afaceri ("mecanismul milei"- un perpetuum mobile de făcut bani) are jovialitatea malefică a lui Gheorghe Dinică. Ne aflăm, aşadar, într-o lume de operetă, în care totul (totul) devine "reprezentaţie". Filmul însuşi e un şir de reprezentaţii, despre adevăr şi minciună, despre adevărul minciunii şi minciuna adevărului. Dacă, vorba unui dramaturg, "viitorul e maculatură", s-ar putea spune că prezentul e butaforie. În rolul principal, în postura de intelectual amărît - un profesor de română cu o faţă de "nimeni în proză" şi cu o "viaţă de cacao" -, Mircea Diaconu aduce o seninătate şi o şiretenie a disperării, combinate cu un grăunte de nebunie. "Nu-mi venea să cred: îmi plăcea la nebunie!", zice personajul despre "reprezentaţiile" experimentale de cerşetorie, pe care le dădea prin restaurante, seară de seară, de luni pînă vineri, alături de o falsă soţie (Mara Nicolescu, promptă şi precisă ca o rotiţă de ceasornic). Dintr-o distribuţie viu colorată, cu multe nume notabile, o menţiune specială ar merita interpretul "jigodiei de cartier", elevul feroce Robert, un tînăr actor, Cristian Gheorghe, care, cum se spune, "se lipeşte de ecran" (analogul lui "trece rampa"?) şi pare făcut pentru cinema.

Nae Caranfil are voluptatea de a povesti. Filmul, ca şi viaţa, înseamnă o continuă poveste; "Cîteodată, în viaţă, se deschide o uşă, şi nimic nu mai e ca înainte", sună o replică în care, mai mult ca sigur, crede şi scenaristul... Pînă şi cerşitul, nearmat de o poveste, nu face doi bani...

"Opereta" Filantropica trece "actualitatea" prin filtrul cinefiliei; cineastul se joacă, inteligent şi cultural, cu stilurile, cu citatele, cu parafrazele, cu tehnicile. Rezultatul are viaţă şi farmec, de unde şi succesul de public. În acelaşi timp, privind lucrurile la rece (ca la a doua vizionare), în Filantropica există şi "materie" supraponderală, care îi încarcă, inutil, linia, există şi secvenţe care, în cadrul propriei convenţii, sună fals (de pildă secvenţa de la masa scriitorilor, sau secvenţa cu maşinile cabrio, pe şosea, vîjîind spre Cool Club, cu o stridenţă de "dolce vita" de grădiniţă). Din punctul de vedere al organicităţii, al purităţii liniei, al armoniei de ansamblu, cel mai bun film de pînă acum al lui Nae Caranfil rămîne cel de debut, E pericoloso sporgersi. În aceeaşi filmografie, Filantropica e superior lui Asfalt Tango. Păcat că distribuitorii români nu profită de succesul de public al Filantropicii ca să-i ataşeze, ca de o locomotivă, un alt film al lui Nae Caranfil, Dolce farniente, care n-a fost încă difuzat la noi.

Se ştie, Nae Caranfil are (mult) umor. De pildă, la nivelul scenariului, e amuzant modul în care un comentariu din off îmbracă o situaţie din film. "Profu'! Te tai ca pe crenvurşti!", îl ameninţă, în caz de exmatriculare, elevul Robert pe profesor. Comentariul profesorului: "Robert merita o şansă"! Sau: într-un bloc din Berceni, promiscuitatea sărăciei din casa "babacilor" pensionari e condimentată cu certuri şi cu o casetă "liniştitoare", cu muzică de Crăciun, ascultată în septembrie. Comentariul: "Eram o familie unită, care trăia un Crăciun perpetuu"!... Alteori, umorul e pur vizual, strict cinematografic: vezi momentul în care (printr-o "invenţie" de invidiat, a lui Vivi Drăgan Vasile, autorul imaginii), aparatul de filmat urcă spre ceruri şi transformă un WC strîmt (turnul de fildeş confort III) într-un spaţiu sacru, cu vitralii (comentariu: "Cineva acolo sus mă iubea")... O secvenţă excepţională e vizita celor doi mafioţi în clasă; momentul în care basarabeanul scoate pistolul şi îi invită pe elevii zurbagii să-şi scrie compunerile aminteşte de o altă secvenţă antologică, din Asfalt Tango, în care "franţuzoaica" pe cale să fie violată trece brusc de la limba lui Voltaire la o aiuritoare dezlănţuire de înjurături autohtone, cu efect de castrare instantaneu.

Filantropica s-a bucurat, în general, de o presă favorabilă în străinătate (inclusiv în prestigiosul Variety). Dar, pentru că citatele "de bine" sînt uşor de imaginat, iată o mostră "contra", apărută în ultimul număr din Positif: "În ciuda unui început promiţător, această comedie cinică devine repede plictisitoare, pentru că repetă situaţii improbabile şi nu prea savuroase (...) Doar aerul de cîine bătut al actorului principal aduce puţină prospeţime ansamblului. De la nostalgia îndoielnică faţă de vechiul regim autoritar, pînă la viziunea complezentă asupra unui sistem mafiot, filmul nu e, în orice caz, cel mai bun avocat al campaniei de aderare a României la Uniunea Europeană"! Am dat acest lung citat obtuz şi nedrept asupra Filantropicii pentru a arăta, dacă mai e nevoie, că au şi ei faliţii lor. Revoltător nu e faptul că omului nu i-a plăcut filmul, ci modul în care "operează" acest cinema care nu i-a plăcut, cu instrumente străine judecăţii estetice şi cu extrapolări aberante.

Dacă n-aţi văzut încă Filantropica, merită să mergeţi şi să verificaţi cît e de nostalgic cu comunismul, cît e de complezent cu mafia şi cum ne sabotează aderarea la Uniunea Europeană. Vă asigur: cu un asemenea sabotaj nu te întîlneşti în fiecare zi!