Un etaj mai sus!

După primele zile de festival, aş putea scrie despre cele mai bune filme din competiţia de pînă acum, ale italienilor Matteo Garrone şi Nanni Moretti, sau despre cel mai prost film din competiţie, culmea, al unui laureat cu Palme d’or, americanul Gus Van Sant, sau despre ultimul Woody Allen, nostim şi mereu tînăr, sau despre "scandalul Catherine Deneuve"(voi reveni în altă zi!), sau despre cea mai spectaculoasă apariţie pe scara roşie, Charlize Theron, de mînă cu Sean Penn, sculpturală într-o rochie galbenă cu trenă de voal, Dior Haute Couture, şi cu nişte cercei uriaşi cu diamante, creaţie Chopard, mult mai scumpi decît bugetul unui film minimalist din Estul Europei, sau, apropos de casa Chopard - care a creat şi trofeul frunzei de palmier (118 grame, aur de 18 karate), aş putea scrie despre documentarul "Legenda Palme d’or", pe care l-am văzut sîmbătă seară, într-o sală plină de figuri care "fac istorie", gen Harvey Weinstein, faimosul producător american, sau Sabine Azema, sau Robbie Williams, un documentar pe urmele trofeului Palme d’or, la figurat dar şi la propriu, de la mina de aur (fără cianuri!) din Columbia, de unde provine aurul din care va fi făcută, în Elveţia, frunza, şi pînă la cîţiva faimoşi posesori ai rîvnitului obiect, un Scorsese sau un Kusturica (în ’85, la ceremonia Palmaresului de la festival, cînd pe scenă s-a anunţat, spre surpriza generală, Palme d’or pentru "Tata e în călătorie de afaceri", tînărul regizor de 30 de ani se afla bine mersi acasă în Yugoslavia, în timp ce, la Cannes, un venerabil tovarăş la costum şi cravată urca pe scenă în locul lui şi primea trofeul, fără să spună la microfon cine e sau cine nu e, reducîndu-şi discursul la un teribil de comic, în context: "Mesdames et messieurs, merci beaucoup!")... Aş putea scrie şi despre o oarecare îngrijorare sau crispare care plutesc în aer, despre semne că încă n-a trecut "criza", cel puţin nu în materie de industria filmului, aş putea scrie şi despre mesele rotunde şi conferinţele de duminică - cu implicarea Parlamentului European, cu participarea "comisarului Oettinger"-, despre strategii de protejare şi promovare ale filmului european...

Dar, dintr-un patriotism elementar, mi se pare normal să încep săptămîna acordînd prioritate filmului românesc care a trecut deja la "Un certain regard", "Un etaj mai jos", de Radu Muntean. Celălalt, "Comoara" lui Corneliu Porumboiu, va fi proiectat doar joi. O ştire pe care am aflat-o aici: se pare că la festival e aşteptată şi actriţa Julie Gayet ("iubita en titre" a preşedintelui Franţei, Francois Hollande), care ar veni în calitate de... producătoare a filmului românesc "Comoara! Cel puţin ca element publicitar, sună interesant.

Radu Muntean are 44 de ani şi se află la al cincilea lungmetraj. Acest "Un etaj mai jos" e, regizoral vorbind, cu un etaj mai sus decît filmografia de pînă acum. Nicio notă falsă, nicio clipă scăpată de sub control, o combustie puternică, portretul unui "banal cotidian" plin de tensiune subterană. Teodor Corban face un rol memorabil în personajul "martorului" care, pe scara pustie a unui bloc, dincolo de o uşă închisă, asistă la un scandal, care va degenera – sau nu – în crimă; portretul unui om măcinat de îndoială, ros de conştiinţă, încercînd cu disperare să-şi salveze demnitatea în propriii ochi. Toată distribuţia e de o impecabilă autenticitate în ambiguitatea ei: Iulian Postelnicu, Oxana Moravec, Ionuţ Bora şi, într-un rol scurt dar ataşant, Tatiana Iekel. O secvenţă de antologie, total neaşteptată în sinusoida filmului, e "bătălia dintr-un atelier auto", pe care nu o povestesc ca să nu vă stric efectul surpriză de la vizionare... Singura problemă e că, stăpînind cu atîta măiestrie spectacolul vizual, ritmul şi emoţia, Radu Muntean ar trebui, cred, să se smulgă de pe această stradă (ca să nu-i spun fundătură), care ar putea purta numele fraţilor Dardenne, şi să se arunce asupra unor subiecte "grele", provocatoare, importante, "de interes naţional", cum am citit aici pe genericul unei ecranizări italiene! Sigur că nu subiectul mare face opera mare, cîtuşi de puţin. Şi totuşi...!

Văzînd cozile şi înghesuiala de la intrarea la proiecţia de presă a filmului "nostru", difuzat la Cannes într-o sală plină ochi, nu poţi să nu te gîndeşti cum bate vîntul prin săli, acasă, la filmele româneşti. Şi să dăm vina numai pe public ar fi prea simplu. Dar niciodată nu e prea tîrziu!