Umorul suedez la pătrat

Filmul care mi-a plăcut cel mai mult până acum vine din Suedia şi se cheamă „The Square“ /„Pătratul“. Autorul, Ruben Ostlund, e născut în ’74 şi mai are trei lungmetraje la activ. „Pătratul” din filmul suedez e numele unui proiect artistic care chiar există în realitate, într-un oraş din Roger Moore a considerat că norocul i-a asigurat succesul Detectivul Simon Templar, în serialul „Sfântul“ Umorul suedez la pătrat sudul Suediei şi în alte două, din Norvegia: în pieţele publice din acele oraşe, pe caldarâm, e delimitat cu o altă culoare un pătrat, de câţiva metri pe câţiva metri, şi alături de acest simplu pătrat citeşti inscripţia: „Acest pătrat e un loc al încrederii şi al altruismului. Înăuntrul lui avem toţi aceleaşi drepturi şi aceleaşi datorii“. Datoria cea mai importantă fiind aceea de a avea încredere în oameni: în interiorul Pătratului nu ai dreptul să nu ajuţi pe cineva, dacă ţi-o cere! (E de prisos să mai spun că ideea a avut succes, cel puţin în ţările nordice, unde tot mai multe oraşe vor să aibă Pătratul lor! Oare cum ar arăta, şi la noi, un asemenea Pătrat? Ce ar deveni el? Se sparie gândul?) Personajul principal al filmului, un tip distins şi jovial, cu un aer retrohollywoodian, divorţat, cu două fetiţe, e muzeograf la un mare muzeu de artă modernă. Omul care concepe expoziţiile. O întrebare la care nici el nu are răspuns: ce credeţi, un simplu obiect, să zicem o poşetă, dacă e aşezată şi expusă în mijlocul unei săli de expoziţie, devine un obiect de artă? Deocamdată, vedem în muzeu o expoziţie constând într-o suită de grămăjoare de pământ (cu titlul „Nu ai nimic“, sau „nu duci nimic cu tine”, ceva de genul!), pe care omul de serviciu, neştiind despre ce e vorba, le va mătura din greşeală, în hohotele sălii. Tocmai cînd pregătea expoziţia, muzeografului i se fură, pe stradă, portofelul şi mobilul. Îl localizează pe calculator, ajunge la blocul de periferie unde era semnalată prezenţa mobilului, şi depune, în toate cutiile poştale, câte o foaie de hârtie cu acelaşi text-somaţie: „Ştiu cine eşti, mi-ai furat etc etc, lasă-le la restaurantul x“. Este punctul de plecare al unei satire foarte inventive, cu multiple straturi, care trece în revistă, cu o voioşie albastră, traumele Suediei contemporane. Inclusiv coabitarea suedezilor cu cerşetorii binecunoscuţi! Intr-o secvenţă, pe o bancă din furnicarul unui Mall, omul nostru, înconjurat de sacoşe luxoase, realizează că s-a rătăcit de fetiţe, vrea să roage pe cineva să stea cu bagajele, pînă le găseşte, dar toată lumea e grăbită, nimeni nu-l priveşte, nimeni nu se opreşte să-l asculte – singurul la care va apela cu succes va fi cerşetorul de pe trotuar, din faţa intrării, depozitar, fără să o ştie, a unui preţios rest de umanitate... Vedem, la muzeu, şi o altă „instalaţie”: două uşi aşezate alături, fiecare cu butonul ei – spre stânga apasă pe buton şi intră cei care „nu au încredere în societate”, spre dreapta cei care „au încredere“. Cei mai mulţi vizitatori aleg să intre pe uşa „încrederii“. Dar cînd, după doi paşi, li se cere să-şi abandoneze pe jos telefonul, pe durata vizitei, toţi au mari ezitări! Unde e încrederea? Problema, zice regizorul, nu e să te pui de acord cu nişte valori comune, ci să reuşeşti să şi acţionezi în acord cu ele! Adevărul e că filmul suedez ar putea fi o splendidă Palme d’Or! De o inteligenţă briliantă, cu un umor scăpărător, cu o poveste captivantă, reuşeşte să fie o imagine emblematică a „mentalului colectiv” din Europa de azi, aşa cum au fost, la vremea lor, „La Dolce Vita“ sau „Aventura...“. Poate exagerez puţin, dar nu mult!