Rulează de cîteva zile, la noi, The Cider House Rules (Regulile de la casa cidrului), lansat cu un titlu demn de răscoala de la 1907 - Legea pămîntului. Aprigul titlu autohton nu se potriveşte deloc cu substanţa filmului ( tonalitate pencilensiană, hipersensibilitate, nostalgie). Dar, la capitolul "titluri inadecvate", toate recordurile le bate Senseless, care putea fi tradus oricum - Fără simţuri, chiar şi Nesimţitul - dar nu Tînăr student închiriez organe. Trecînd peste faptul că ar fi fost suficient "Student închiriez organe" (pentru că studenţii sînt îndeobşte tineri, nu?), văzînd filmul constaţi că titlul nu are nici o legătură cu ce se întîmplă: "tînărul student" nu îşi "închiriază" nici un organ, ci doar acceptă să încerce, pentru bani, pe propriul organism, un medicament în faza de testare. Se poate spune că, prin asta, îşi închiriază organele? Se poate, dacă sperăm să atragem, în acest fel, ceva public, la o comedioară, altfel, totalmente debilă.
Cît despre The Cider House Rules, chiar şi francezii, maeştri în inventarea unor titluri mai sonore decît originalul, au optat, neinspirat, pentru un titlu cam "filozofard" - Opera lui Dumnezeu, partea diavolului. Titlul francez are drept posibilă justificare o mărturisire a scriitorului-scenarist, John Irving, conform căreia şi-ar fi scenarizat propriul roman în jurul unei idei centrale: fiecare om e opera lui Dumnezeu, în fiecare om există şi o "parte a diavolului"... Filmul a preluat titlul romanului originar (un best-seller, considerat cea mai bună carte a lui Irving de pînă acum). "Regulile de la casa cidrului" sînt regulile de comportament scrise de proprietarii unei plantaţii pe o hîrtie şi afişate în dormitorul unor negri (analfabeţi) angajaţi culegători de mere, şi "fabricanţi" de cidru. În acel dormitor, în vremea celui de-al doilea război, ajunge şi un tînăr (alb) cu un aer fragil, delicat, de copil mare, pre numele său Homer. Homer a crescut la orfelinat, dar un orfelinat cu totul special prin atmosfera lui familială, de o afecţiune incandescentă. Directorul orfelinatului e un doctor nonconformist, jucat cu har, generozitate şi umor de Michael Caine (care, pentru acest rol a cucerit cel de-al doilea Oscar pentru rol secundar din cariera lui; primul a fost pentru rolul din Hannah şi surorile ei, de Woody Allen). Fiindcă sîntem în dreptul lui Michael Caine, să nu trecem mai departe înainte de a reaminti, ca o curiozitate nu lipsită de sens, mediul din care provine acest artist atît de rafinat: un tată hamal într-o piaţă de peşte a Londrei şi o mamă căruţaşă. Fiul lor - Maurice Joseph Micklewhite - era, încă de la 12 ani, un spectator împătimit de teatru, în galeria faimosului Old Vic; la 16 ani a abandonat şcoala; a luptat în războiul din Coreea; la întoarcere a studiat actoria la seral; şi-a ales pseudonimul inspirîndu-se dintr-un titlu de film (Revolta de pe Caine); soarta a vrut ca el să devină un mare actor (şi, în ultimul timp, un prosper proprietar de restaurante).
"Tot ce se întîmplă în film poate avea loc numai într-o lume în care avortul este ilegal şi, în general, imposibil", spune autorul, John Irving. Pentru doctorul jucat de Michael Caine în film, practica avorturilor ilegale ţine de înţelegerea şi de privirea lui asupra vieţii; în tînărul Homer - pe care l-a crescut şi l-a învăţat să practice, fără studii, medicina - doctorul vede un fiu şi un continuator al spiritului acelui loc, în care suflete singure se simt acasă. Doar că fiul, într-o bună zi, pe neaşteptate, hotărăşte să plece, să descopere, pe cont propriu, lumea şi viaţa. În roman, va lipsi de "acasă" 15 ani. În film, iniţierea va fi mult mai rapidă: "anii de ucenicie" ai lui Homer se reduc la 15 luni. Timp în care tînărul care iradiază blîndeţe, naivitate, o aparentă lipsă de forţă (jucat de Tobey Maguire cu o ascuţită sensibilitate) va afla cîte ceva despre viaţă, despre extazurile şi ororile ei, despre loialitate şi trădare, despre sensul profund al "regulilor" de vieţuire şi supravieţuire - şi va sfîrşi prin a-şi accepta destinul...
Am văzut filmul în premiera lui europeană, anul trecut, în competiţia Festivalului de la Veneţia. Imaginile lui nu se şterg cu uşurinţă din memorie: orfelinatul, copilul bolnav, închis într-un fel de culcuş transparent, ca într-o nacelă a suferinţei, figura lui Michael Caine şi beţia drogului, suferinţa topită în eter, livada însorită, o pădure, o apă, o trusă medicală, un cinematograf în aer liber... O distribuţie inspirată, condusă de un regizor (suedez) căruia nu-i e frică de sentimentalism - Lasse Hallström: n. 1946, lansat pe orbita atenţiei internaţionale prin My Life as a Dog, în 1985 (pentru amatorii de coincidenţe: 1985 e şi anul în care s-a lansat romanul "The Cider House Rules").
Regizorul acestui film plin de căldură şi de umor, dar hălăduind, mereu, prin preajma morţii, spunea că "simte familiar" stilul lui John Irving, cu amestecul lui de comic şi dramatic, de patos şi bizarerie. Este chiar stilul filmului. Cum spunea Michael Caine: "Îmi plac poveştile care nu pot fi captate într-un singur gen, ci captează, ele, mai multe genuri".
La Veneţia, acest film care avea să încaseze două Oscaruri (pentru scenariu-adaptare şi actor în rol secundar) a lăsat juriul complet indiferent; filmul a fost perceput ca pencilensian, prea pencilensian, şi uşor atins de desuetudine. O dulce desuetudine e, într-adevăr, punctul vulnerabil al filmului. Dar poate tot ea îi furnizează, la urma urmelor, şi farmecul. De (re)văzut.
The Cider House Rules (Legea pămîntului); SUA 1999; regia: Lasse Hallström; scenariul: John Irving; cu: Tobey Maguire, Charlize Theron, Delroy Lindo, Paul Rudd, Michael Caine ş.a. Distribuit de News Films International Romania.
Copyright © 2009-2024 EugeniaVoda.ro. All rights reserved.
