Teatrul unor nopţi de vară

Dacă ai norocul să te afli la Avignon în timpul festivalului, plonjezi într-o atmosferă de un farmec indescriptibil. Vorba vine, pentru că, se ştie, nu există nimic indescriptibil, există numai oameni incapabili să descrie ceva; incapabili, de pildă, să înţeleagă cum, cale de trei săptămîni, un oraş întreg e un cuptor care arde în teatru continuu, ceea ce nu înseamnă doar o sumă de spectacole (şi ce sumă! în jur de 700!), înseamnă un ALT spectacol, de o teatralitate specială (teatralitate, adică un amestec de "semne şi senzaţii" independente de orice "text", am spune, dacă ar fi să-l invocăm pe dl Barthes). La Avignon, hălăduind pe străzile invadate de oameni care iubesc teatrul, te simţi liber şi în dulce fraternitate cu toată lumea. Ai senzaţia, nu contează cît de înşelătoare, că ai putea să faci orice şi să fii oricum, iar micul tău spectacol ar fi privit ca normal. Aşa cum pare normal ca, pe străzi tăbăcite de afişe, să te trezeşti, la fiecare pas, că ţi se pasează cîte un nou "fluturaş", invitîndu-te la un spectacol; aşa cum pare la fel de normal că peste tot se face teatru - pe trotuare, în pieţe, în mijlocul drumului, în pivniţe, în poduri, în curţi interioare, pe ziduri, în nişe din ziduri, în barăci, în grădini, în corturi, în biserici dezafectate... (Paradoxal, în acest context, tocmai în clădirea celui mai vechi teatru din oraş, din secolul 18, nu se mai face teatru, ci fiinţează o galerie de artă!). De la flăcări pe nări pînă la cel mai sofisticat teatru modern, de la saltimbanci medievali pînă la postmodernişti ermetici, de la vestici la estici şi la orientali - e loc pentru toţi şi toate, la Avignon. Reiese limpede, sper, din tot extazul meu adjectival, că m-am îndrăgostit de spectacolul Avignon, şi asta în ciuda tuturor spectacolelor proaste pe care le-am văzut acolo. La întrebarea "ce căuta acea mulţime" la o asemenea "utopie teatrală" (ajunsă la a 56-a ediţie), am putea servi un citat din Goethe: "Unde poţi găsi un mai bun adăpost împotriva plictiselii, decît la teatru? Unde poţi să fraternizezi mai profund? [...] Ce mai înseamnă o pictură sau o sculptură în comparaţie cu acel alt-eu din faţa mea, din carne vie, din carnea mea, care suferă sau se bucură, şi care îmi face fiecare fibră nervoasă să vibreze la unison?"...

Prin comparaţie cu un alt mare festival al Franţei, festivalul de la Cannes - Avignon-ul e o planetă diferită; începînd şi sfîrşind cu modul în care respinge juriile şi palmaresurile; Avignon nu e o competiţie, e o baie de teatru. Cannes-ul e "supertehnologizat", Avignon - în ciuda masivităţii şi seriozităţii "întreprinderii", reduce totul la scară umană. La Cannes lumea e minuţios stratificată, există o serie de legitimaţii, de diverse culori, care conferă diverse drepturi; la Avignon, toată lumea e egală. Cannes-ul cultivă diferenţa, Avignon-ul cultivă fraternitatea (cuvîntul revine, văd, a treia oară). La Avignon, într-un teatru minuscul ("Nu avem WC", scrie pe uşă), fata care vinde bilete la intrare e şi actriţă. La Cannes, ultima starletă ştie să îşi ţină hangul. La Avignon, un actor foarte iubit în Franţa, cu o carieră întinsă pe cîteva decenii, Michel Bouquet, circulă liber, privit şi privind în jur cu o blîndă familiaritate, situaţie inimaginabilă la Cannes, unde se exploatează "star-sistemul". Avignonul l-a aplaudat pe Michel Bouquet în "Minetti", cunoscuta piesă a lui Thomas Bernhard, montată cuminţel, în ciuda unui oarecare fast formal, de o tînără regizoare, Claudia Stavisky (Minetti-ul lui Octavian Cotescu, de pe vremuri, de la Mic, era mult mai impresionant...) Dacă la Cannes vezi zilnic imaginea mulţimii dezlănţuite în chiote la trecerea unei vedete înconjurate de cordoane de protecţie, la Avignon, dimpotrivă, ai impresia că Jack Nicholson, De Niro, Sharon Stone ar putea apărea în şlapi şi în blugi fără ca nimeni să-i întrebe nimic! Aşa cum nimeni nu-i întreba nimic pe tinerii întinşi pe spate, direct pe piatra ascuţită, şi distribuind, de la orizontală, reclame pentru un spectacol; sau pe bebeluşul care se tîrăşte pe burtă, pe trotuar, în timp ce mama şi tata cîntă şi dansează pentru cîţiva trecători receptivi; sau pe domnul distins, la costum negru şi cravată, îndreptîndu-se în pas sportiv spre gară, cu o valiză în mînă şi cu faţa acoperită de un strat gros de cremă albă; sau pe ţiganca bătrînă, cu basma şi fustă scurtă, de tergal, cîntînd la acordeon, la intrarea în Palatul Papilor, "Barca pe valuri", şi lansînd, la fiecare monedă care cădea lîngă ea, cîte un gutural "Săru'mîna!"... Apropo de ţiganca noastră, se pare că vara lui 2002 a fost momentul de vîrf al "manifestărilor artistice" de genul ăsta, cu care i-am cadorisit, vrînd nevrînd, pe francezi (uneori reacţia presei mi s-a părut stupefiantă; am citit într-un "Express", pe larg, cît de persecutaţi sînt bieţii ţigani în România, cît de frumos se comportă ei la Paris, prin comparaţie cu românii care, în schimb, fac toate relele, şi cît de luminaţi sînt francezii, care nu fac nici o diferenţă între români şi rromi!)...

Revenind la Avignon, aflăm, dintr-un studiu sociologic, că festivalul are un public fidel, peste 120.000 de "pelerini" mereu la datorie (cu o rată de înnoire, anuală, de 21%); 60% din spectatorii Avignon-ului au studii universitare (22% sînt profesori). "Turiştii culturali" ai Avignon-ului sînt comparaţi cu pelerinii, aşa cum festivalul "trimite în egală măsură la Bayreuth şi la Fatima. Există aici ceva de ordinul credinţei religioase. Spectatorii Avignon-ului se simt investiţi cu o misiune; e un public cu rol de leader cultural". Aceiaşi sociologi propun, ca resort psihologic al spectatorului, "plăcerea de a fi împreună, sau mai degrabă, cum scria Seneca, a fi împreună fiind singur"... Din acelaşi studiu aflăm că Frontul naţional vede în festival "o manifestare elitistă şi pariziană", avînd ca efect invadarea oraşului de către străini. Or, cifrele indică altceva: publicul majoritar provine chiar din acea sferă regională a Franţei (Nisa-Lyon), parizienii fiind pe locul al doilea.Cît despre străini, doar 6,7% din publicul festivalului sînt străini (o altă diferenţă strategică faţă de Cannes, care cultivă cu predilecţie publicul internaţional). Ca o curiozitate semnificativă: la Avignon nu plouă cu "gratuităţi", ci se vînd şi se cumpără bilete (cu o plajă între 33 şi 12 euro; dar 12 numai pentru elevi, studenţi şi "demandeurs d'emploi", adică cei fără slujbă, dacă le mai arde de teatru). Concluzia sociologilor: "Preţul de intrare la Avignon e mare, financiar şi material: accepţi să fii prost aşezat, împins, să-ţi fie prea cald sau prea frig, să suporţi mistralul şi să nu dormi, să vezi 15 spectacole proaste la unul bun, pentru că trăieşti o experienţă unică"... Unicitate datorată, cred, nu atît programului propriu-zis (autori, regizori, tendinţe, în fiecare an repertoriate de criticii de teatru), cît, din nou, teatralităţii Avignon-ului în sine. Un spaţiu încărcat de istorie, în care totul sună altfel (imaginaţi-vă cum sună un text în clarobscurul unei biserici părăsite, cu pereţii gri, scorojiţi, printre vitralii şi coloane, unde nu se mai slujeşte decît teatru)...

E un loc teatral imposibil, pentru că Istoria e prea prezentă", a spus, în 1947, un mare om de teatru, Jean Vilar, despre Curtea de onoare a "Papilor", refuzînd să monteze ceva acolo. Pe urmă a revenit, a devenit fondatorul, animatorul, directorul festivalului, şi a fost începutul unei frumoase poveşti, care avea să dureze pînă în 1971 (cînd Vilar a murit, la 59 de ani). Mutaţiile - economice, artistice, organizatorice - din istoria festivalului le-au reflectat, inevitabil, pe cele din istoria societăţii franceze, peste o jumătate de secol. Astăzi, Avignon funcţionează ca un veritabil pol european al teatrului, care îşi propune, printre altele, să lanseze şi să impună noi figuri de regizori şi de dramaturgi. În fiecare an, festivalul co-produce cîteva spectacole, concepute special pentru Avignon. Aşa, de pildă, în Curtea de onoare, am văzut un spectacol de dans, "noBody", al coregrafei berlineze Sacha Waltz (n. 1963); corpul omenesc (dansatori din diverse rase, cu trupuri străine de proporţiile de aur) faţă cu suferinţa, spaima, moartea; omenirea şi angoasa "descompunerii"... La un moment dat, peste scenă se zbătea un imens balon de pînză albă, ca o ameninţare a unei catastrofe, ca o pasăre a morţii; brusc, o legătură s-a rupt şi, mimînd un accident de producţie, pînza zboară peste public; "prindeţi-o!", se strigă de pe scenă, şi acel giulgiu imens, alb şi rece, se lasă peste mulţimea de spectatori, care ridică mîinile, ca să se apere, şi ca să împingă pînza înapoi în scenă; efectul e sufocant, la propriu şi la figurat.

Tot în Curtea de onoare, Julia Migenes (neuitata Carmen din filmul lui Rosi, dar nu numai) a hipnotizat publicul, pînă pe la patru dimineaţa, cu un recital, "Tango", în care amalgama "pasiunea, vitalitatea şi senzualitatea" tango-ului sud-american cu durerea şi revolta Argentinei, de ieri şi de azi.

Se pare că, înainte de fiecare ediţie, directorul festivalului, Bernard Faivre d'Arcier, face un tur de recunoaştere împreună cu invitaţii, le prezintă regizorilor toate spaţiile de joc posibile, şi fiecare optează pentru cadrul care i se pare mai potrivit. Evident, e vorba de spectacolele (în jur de 40) din secţiunea oficială (aşa-numitul "in"); restul de cîteva sute se desfăşoară care încotro, în masiva secţiune "off". E de prisos să mai spun că nu e deloc totuna să fii în "in" sau să fii în "off" (dar poate nu e de prisos, dată fiind confuzia generată de unele ştiri de presă, creatoare de false glorii); pentru că nu e totuna să joci în prim planul atenţiei generale, sau să joci, neremarcat de nimeni, într-o hrubă, undeva la loteria "off"-ului - deşi e vorba, aici, de o splendidă nebunie, dacă nu chiar de esenţa, nemuritoare, a teatrului... Dacă, din masivul "off", am văzut doar un spectacol de Alain Timar, cu "Scaunele" lui Eugen Ionescu (jucat în ritm electrizant de doi foarte tineri actori francezi), din "in" am avut prilejul să văd peste jumătate din program (şi am constatat, în paranteză fie spus, cît de modeste erau unele propuneri ale selecţiei, faţă de cîteva posibile oferte româneşti, de cît succes s-ar fi bucurat acolo spectacolele unui Dan Puric, de exemplu; teatrul românesc a fost complet absent din "in", prilej de a remarca, din nou, cît de lamentabil se prezintă România în materie de management cultural). În acest sens, festivalul a iniţiat, în '98, un proiect de cooperare europeană - sub egida unei prestigioase asociaţii internaţionale, "Theorem" -, menit să sprijine tinerii artişti est-europeni şi structurile independente în care lucrează, în deficit de notorietate europeană, dincolo de un nefast "zid cultural"...Cum se întîmplă de obicei, şi în cazul Theoremei, ideile sînt sublime, doar că finanţele lipsesc aproape cu desăvîrşire.

Pe lîngă un colocviu "Theorem", Avignon-ul a propus o mulţime de întîlniri, conferinţe, dezbateri, lecturi, lansări, expoziţii, proiecţii... Un eveniment special a fost Omagiul lui Vaçlav Havel (care, tocmai cu o zi înainte de întîlnirea cu publicul, s-a îmbolnăvit şi a fost transportat, de urgenţă, la Praga). În absenţa personajului principal, am văzut, la festival, un film, Largo desolato, de Agnieszka Holland, după un scenariu de Havel, cu o vizibilă încărcătură autobiografică. Nevroza unui intelectual disident, la sfîrşitul anilor '80, claustrat în propriul apartament, supravegheat de poliţie. Omul care, privit dintr-un anumit unghi, e "un simbol", din alt unghi e un bărbat slab, debusolat, teoretizîndu-şi în van propriul blocaj emoţional ("se cască un hău între tine şi funcţiunea ta socială", "nu mai eşti subiectul activ al vieţii tale"); personajul e jucat de Pierre Arditti, şi, ciudat, în amintire faţa actorului parcă se topeşte şi se confundă cu cea a lui Havel.

Feţele cele mai expresive ale acestui Avignon le-am descoperit în Orbii lui Maeterlinck, în viziunea lui Denis Marleau (care şi-a botezat spectacolul "fantasmagorie tehnologică"), avînd ca principal producător Muzeul de artă contemporană de la Montreal. Feţele sînt două măşti perfecte, realizate după chipul şi asemănarea a doi actori, un bărbat şi o femeie; fiecare mască a fost, la rîndul ei, multiplicată cu 6; feţele se decupează incandescent, într-un întuneric profund, în faţa unui public restrîns, înghesuit pe băncile înguste ale unei capele. O savantă instalaţie video (la care s-a lucrat doi ani) proiectează, pe acele măşti, umbre, lumini, replici, reacţii, viaţă: sînt feţele a doisprezece oameni singuri şi orbi, rătăciţi în neant. Tehnic vorbind, mirajul e desăvîrşit; spectatorul neavertizat nu realizează că înaintea lui nu sînt nişte actori în carne şi oase. Cultural vorbind, e împlinit visul lui Maeterlinck, de la 1890, de a înlocui, în teatru, fiinţa umană "cu o umbră, cu o proiecţie de forme simbolice, cu ceva care să aibă aparenţa vieţii fără să aibă viaţă" (Maeterlinck parcă defineşte, aici, cinematograful ce avea să vină!). Emoţional vorbind, pariul e cîştigat: "minimalismul" regizoral (psalmodierea unui text, capete imobile, în întuneric) are un efect răvăşitor. Tehnica se sublimează într-un poem al anxietăţii (fizice şi metafizice).

Într-un cort, extra muros, cu spectatorii aşezaţi pe perne, direct pe nisip, am văzut un Macbeth special (de la Teatrul Centaurului, din Marsilia, animat de Camille şi Manolo). De aici nu reţii nici o faţă, reţii, în schimb, "actori hibrizi", siluete de actori nedespărţite de cai ("calul şi omul fuzionează, într-un personaj dublu", spun autorii), reţii şuierul vîntului zgîlţîind cortul, reţii nisipul care te atinge şi pe tine cînd caii galopează în mijlocul publicului, reţii plastica violentă şi tensiunea viscerală, netrucată, reţii vocea melodioasă a lui Lady Macbeth şi alunecarea feminină a calului ei...

În arena altui cort, la 10 km de oraş, am văzut un Cehov, Duhul pădurii, în regia lui Claire Lasne. E interesant să urmăreşti textul, oricît de prost jucat, şi să-l compari, mereu, în gînd, cu capodopera care avea să iasă din el, Unchiul Vanea. Aici, Vanea e Georges şi are o sinucidere izbutită; iar finalul e plin de cupluri fericite, ca într-o euforie shakespeareană. Un text pe care Cehov l-a epurat, l-a esenţializat, l-a abstractizat, l-a purificat... O femeie frumoasă (ar fi putut juca Elena Andreevna), îmbrăcată în haine de epocă, aşezată în afara arenei de joc, traducea, prin semne, pentru surzi, textul lui Cehov! Cînd în scenă a răsunat o "muzică în cadru", traducătoarea a rămas imobilă, n-a făcut nici un semn; muzica e intraductibilă, spre deosebire de teatru).

Dintre tinerii "in"-ului , de reţinut cîteva figuri. Un tînăr regizor polonez, Gregor Jarzyna, care a avut ideea de a adapta pentru scenă filmul danezului Thomas Vinterberg, Festen (mare succes la Cannes, acum doi ani). O temă (incestul, minciuna) translată din lumea protestantă în cea catolică. Deşi asemenea încercări sînt sortite să rămînă la raionul "curiozităţi", Festen-ul polonez a avut o structură de rezistenţă proprie, autentică. O idee inspirată a fost "supratitrarea" spectacolului; textul apărea scris în franceză, ca la cinema, proiectat pe un element de decor. Dar, la un text mai stufos, procedeul devine imposibil. Un spectacol omorît de o traducere greoaie a fost Planeta tînărului rus Evgheni Griskoviets (dramaturg, regizor, actor), cu un monolog plin de umor şi de poezie, ca o continuă divagaţie născută la faţa locului, despre ce vrei şi ce nu vrei, de la singurătate pînă la dragoste şi înapoi...

Omul pentru care festivalul a însemnat consacrarea internaţională s-a numit Rodrigo Garcia. Dramaturg. Trei spectacole în "in", două în regie proprie. Are 38 de ani, e spaniol de origine argentiniană, e firav, cu o privire vie, are o pereche de tenişi portocalii şi are - scuze, dar cred că are! - geniu (cel puţin în felul lui!). E fiul unui măcelar, sortit să tranşeze carnea, dar el a preferat să fondeze o "Măcelărie teatrală". Are studii de filosofie şi stagii - relativ alienante - în publicitate. Practică un teatru discursiv (fără anecdotă, fără poveste), agresiv, provocator. Are un ton atît de personal (cinism demenţial, furie comică, ură stenică), încît, după numai trei spectacole, te poţi hazarda să spui că ai recunoaşte, oricînd, "un Garcia". În ceea ce mă priveşte, ediţia 2002 a fost revelaţia Rodrigo Garcia.

În rest, în Avignon-ul invadat de teatru, pe un zid, un tip exasperat a mîzgălit, cu litere uriaşe: "Nos vies, c'est pas un spectacle!"

Desigur, se înşela. Există viaţă în afara teatrului?