Strigăte şi şoapte la Hotelul "Othello"

Ediţia a 67-a e o ediţie bună! Spre deosebire de alţi ani, în care, la sfîrşit, te întrebai din ce o să încropească juriul un palmares credibil, de astă dată, încă din primele zile s-au lansat cîteva filme excepţionale, care, teoretic, ar putea ocupa orice loc în palmares, fără ca nimeni să se mire! E adevărat că lucrurile rămîn, pînă în ultima clipă, imprevizibile. Preşedinta juriului, "Lady Jane", cum o numeşte Gilles Jacob pe Jane Campion, este ea însăşi o imprevizibilă: o neo-zeelandeză rebelă, care, deşi a cunoscut gloria planetară (Palme d'or şi Oscarul) a ales să rămînă "în afara sistemului" şi, în loc să bată drumurile Hollywood-ului, de pildă, şi-a luat patru ani sabatici şi sălbatici (în sensul de "petrecuţi în natură", departe de cinema)! O admiri şi o crezi pe Lady Jane cînd declară: "nu sunt nici estetă nici cinefilă. E o latură barbară în mine"... Dar, incredibil pentru o cineastă de o asemenea anvergura, am auzit-o, la conferinţa de presă, susţinînd lucruri stupide, cum ar fi ideea ca anul viitor "tot juriul Cannes-ului să fie format numai din femei"...! Sau, întrebată cărui film i-ar fi acordat Palme d'or anul trecut, dacă ar fi fost în juriu, a raspuns... "Only lovers left alive" (filmul lui Jarmusch, cu vampiri!), care n-a figurat în niciun palmares, şi pe care pînă şi fanii lui Jarmusch l-au digerat greu! Asta ca să vedeţi cît de relative sunt toate şi că, întotdeauna, "de pe partea palmaresului", sunt motive de îngrijorare.

Totuşi, ar părea greu de imaginat un palmares fără "Winter Sleep", al turcului Nuri Bilge Ceylan. Undeva în Anatolia... Într-o zonă de un pitoresc fantastic, întrecut doar de sărăcie, munţi golaşi, un hotel mic, izolat, săpat în stîncă, hotelul "Othello"... Proprietarul e un fost actor, pîndit de bătrîneţe, care a renunţat la Istanbul şi la teatru ca să trăiască aici, să scrie articolaşe într-o foaie locală şi să pregătească o veşnic amînată "Istorie a teatrului turc"... Un film magistral, despre Ratare. Un actor - cîndva divinizat de familie, de soră şi de mult mai tînăra lui soţie, care îl priveşte acum ca pe un străin -, un actor care promitea enorm şi care i-a dezamăgit pe toţi, dar mai ales pe el însuşi, joacă "dificultatea de a trăi" - a trăi fără iubire şi fără talent, măcinat de o măruntă gelozie, dar cu luciditatea de a-şi privi în faţă neputinţa. Destinul "muntelui care a născut un şoricel"... Cale de peste trei ore, filmul te prinde, hipnotic, într-o dantelărie de nuanţe, într-un amalgam emoţional de Bergman şi Cehov, în cel mai universal film al lui Ceylan de pînă acum, dar care sugerează "Turcia profundă" mai mult decît ar fi putut-o face zeci de documentare!

...Ar părea greu de imaginat un palmares fără "Mr. Turner", al britanicului Mike Leigh. Un fim biografic, clasic, solid, în linii ferme - dar asta îi şi face măreţia! - despre un pictor genial, J.M.W Turner, un maestru al luminii, de o modernitate mereu uimitoare, un artist care şi-a devansat epoca... Un om neînţeles nu numai de fosta consoartă ("eşti ocupat să pictezi naufragiile tale ridicole!"), dar nici de critici sau de oficialităţi ale vremii. Cei care nu-i înţelegeau pictura, i-au batjocorit-o. În schimb, Mr. Turner era liniştit, ştia ce face... Cînd, la un moment dat, un magnat vrea să-i cumpere toate tablourile, oferindu-i o sumă exorbitantă, Turner refuză, spunînd că le-a lăsat deja moştenire. Cui? "Naţiunii britanice, să vină, peste sute de ani, să-mi vadă tablourile, gratis"!... Ceea ce s-a întîmplat. "Geniul nu vine întotdeauna ambalat foarte romantic", spune actorul shakespearean Timothy Spall, justificînd portretul "porcin" al personajului: Mr. Turner e greoi, înnecat în grăsime, are o privire opacă, un mormait care înlocuieşte des vorbele... dar opera lui e divină. Metodic şi fascinant, Mike Leigh demonstrează din cîtă urîţenie şi monstruozitate se poate naşte acest "divin"... Nu acelaşi lucru s-ar putea spune despre un alt film biografic al competiţiei, "Saint Laurent", al francezului Bertrand Bonello, despre marele creator de modă Yves Saint Laurent; superbele modele marca YSL sunt amestecate plat, decorativ şi clişeistic cu fragmente de biografie (tranchilizante, alcool, homosexualitate), ca să rezulte, ironia sorţii, o "confecţie" cinematografică. Sau un eşec haute couture!

Dar marea surpriză a competiţiei e regizorul argentinian Damian Szifron (născut în 1975, aflat la al treilea film). Filmul lui, "Poveşti sălbatice", mi-a amintit de "şocul Almodovar" la debut, şi nu numai pentru că Almodovar e prezent pe generic în calitate de coproducător, şi nu numai pentru că filmul lui Szifron e o comedie feroce, despre momente în care oamenii sau viaţa "ies din balamale" şi degenerează în pură sălbăticie... Cinema-ul argentinianului are energie vitală şi un stil exploziv, extrem de original în amestecul propriu de umor şi de nebunie. Damian Szifron, cu puţin noroc, ar putea deveni, la modul oficial, o dată cu această ediţie a Cannes-ului, ceea ce el, în fond, este deja: unul dintre cei mai interesanţi regizori ai planetei, unul dintre "cei mari".