Mărturisesc că am invitat cîţiva colegi de breaslă să ne scrie despre "Istoria critică a filmului românesc contemporan", cartea lui Valerian Sava, apărută, în vară, la "Meridiane". Toţi au refuzat, sugerînd, cu prudenţă, că "nu merită" sau "nu e cazul"... Evident, nu ceream elogii, ci opinii. Semnalez faptul, în măsura în care refuzul îmi pare simptomatic pentru climatul cinematografic autohton, în care nu mai există nici o revistă de cinema, în care "autoritatea critică" nu mai funcţionează, un climat de letargie şi dezabuzare, un climat în care nu mai e loc (sau chef) nici de demolări răsunătoare, nici de polemici cordiale, nici de exerciţii de admiraţie.
Adevărul e că acest prim volum, masiv (peste 400 de pagini, format mare), cuprinzînd istoria filmului românesc pînă la sfîrşitul anilor '50, înseamnă, cu adevărat, ceea ce într-un referat uzînd de binecunoscutele expresii-şablon ar suna aşa: o lucrare de referinţă, o carte acut necesară.
Pentru că Valerian Sava are oroare de "critica fariseică", voi începe prin a recunoaşte ce mi-a plăcut mai puţin la "Istorie": impresia de "migală artizanală" în compoziţie şi stil; acolo unde autorul propune o aglomerare de informaţie sub umbrela "obiectivităţii" (neutre şi, uneori, cenuşii) aş fi preferat un plus de culoare, un plus de subiectivitate (în sens călinescian). Există, însă, din fericire, şi multe pagini care contrazic această observaţie, de pildă ideea de a vedea, în Eliza Petrăchescu "un Edward G. Robinson feminin", sau paginile de temerară şi personală paralelă portretistică Jean Georgescu-Paul Călinescu. "Istoria" cucereşte prin seriozitatea cu care construieşte un punct de sprijin solid pe marea nisipurilor mişcătoare, prin corectitudinea evaluărilor, prin precizia axiologică, prin exactitatea diagnosticelor (ex. despre Ion Cantacuzino: "Mai puţin fermecător decît Suchianu, pune în lucru acel "dogmatism necesar" recomandat de Lovinescu autorităţii critice...")
Cartea e, în fond, o sinteză impresionantă a istoriei filmului românesc (văzut inclusiv din unghiul "percepţiei critice"), istoria unui traseu chinuit, pîndit, mereu, de "nenoroc istoric", un traseu în care filmele unor Jean Georgescu şi Victor Ilin (O noapte furtunoasă şi Moara cu noroc) "par să se fi ivit prin miracol, ca excepţii de la regula unui spaţiu cinematografic ingrat"...(s.n.) Întrebarea care planează asupra acestui "spaţiu ingrat", întrebarea secolului, cum îi zice autorul, a fost formulată pentru prima dată în 1913, de Mihail Sorbul: "Care să fie pricina acestor nereuşite, cînd materialiceşte nu s-a cruţat nimic şi nu ne-au lipsit nici artiştii cu mult talent?"...
"Spaţiul cinematografic ingrat" e evocat, investigat, analizat, sistematizat în "Istorie" de un autor care respinge - implicit şi explicit - slalomul criticii conjuncturale şi al istorigrafiei romanţate. Apropo de romanţat, e incredibil cîtă materie "romanescă" închide în ea istoria filmului românesc, (încă) de la începuturile ei: incendii devastatoare, pelicule distruse, conflicte, procese, căderi, figuri romantice, morţi premature - totul ca pentru un scenariu telenovelistic de groază şi rîs. Perioadele filmului românesc sînt mereu nenorocoase şi, parcă, din ce în ce mai nenorocoase, culminînd cu anii '50, care oferă o materie extraordinară în amestecul lor de cruzime şi picanterie. E drept că nici cu anii '40 nu ne e ruşine. În '44, în "organul" România liberă, Jean Georgescu e numit "un fost actoraş de la periferia vieţii noastre artistice(...) ale cărui sentimente de admiraţie pentru regimul din Germania şi le-a manifestat (sic) zgomotos prin localurile capitalei!" Articolaşul "dat anonim", inaugurează, fără să o ştie, lungul drum al turnătoriei şi al mediocraţiei în cinematografia românească. În publicistica de gen a anilor '50, autorul descifrează, cu ironie, "o desăvîrşită unitate ideologică şi lexicală". Pentru că trebuie să dăm un nume, să spunem Florica Şelmaru: "Dacă cineva întreabă: este Viaţa învinge un ajutor în îndeplinirea planului cincinal? i se poate răspunde din toată inima: Da!"... Şi poate am rîde cu lacrimi, dacă nu am citi şi cum, în '52, la Consfătuirea lărgită a muncitorilor, creatorilor, tehnicienilor şi activiştilor din cinematografie, la "punctul 1 al ordinii de zi", un talent ca Geo Bogza a susţinut un referat în care e vorba şi de "esteţi burghezi" şi de manevrele "caselor capitaliste de filme". Sau în martie '53 cu o zi înainte de moartea lui Stalin, la o altă "consfătuire", un talent ca Victor Iliu a dat citire unui referat în care e înfierat, de două ori, el însuşi (!) pentru "concesii unor poziţii învechite, demascate ca străine şi dăunătoare", iar Liviu Ciulei e acuzat de "o concepţie boierească despre mişcarea muncitorească", întrucît ca scenograf la Nepoţii gornistului a imaginat, ca fundal pentru "o şedinţă conspirativă a comuniştilor", o magazie de obiecte de artă!... În acest referat citit de Victor Iliu în '53, autorul vede "limita extremă spre care a putut fi dusă (...) deturnarea spiritului critic spre o psihoză incriminatorie şi autoflagelatoare (s.n.) (...) Este un echivalent perfect al "fenomenului Piteşti""...Cît despre "picanterii", ar merita citat portretul pe care i-l face Valerian Sava unei actriţe amatoare "tarentată", Lica Gheorghiu, fiica lui Gheorghiu-Dej care a erupt în Erupţia: "Cu lipsa de talent şi de graţie a unui robot pe rotile, bondoacă şi mofluză, nu tocmai dedată la limbajul articulat, cu o pronunţie masticată de aroganţa prostiei (...) exclamă, cu sinceră dificultate: "Prefer să miros a Chanel decît a gaz!"(...) Cînd memoria fostului secretar general şi a familiei sale va intra în dizgraţie, Erupţia va fi pus sub obroc de cenzura ceauşistă, dirijată cu gelozie de la cabinetul II împotriva tuturor celorlalte femeie pendinte de nomenclatură şi cu veleităţi ori vocaţii artistice"...
Printre rînduri se insinuează, ca un curent rece, ideea că, inevitabil, istoria se repetă; constaţi cum, halucinant, arhivele par să atace, uneori, direct, actualitatea. Dar, despre actualitatea Istoriei, în numărul viitor.
Copyright © 2009-2024 EugeniaVoda.ro. All rights reserved.
