Și copiii se împușcă, nu-i așa?

E un lucru știut: presa e sensibilă la senzațional, la provocator, la scandalos. În filmul suedez „The Square”, care a entuziasmat atîta lume la Cannes, agenția de publicitate le-o spune verde-n față celor de la Muzeu, care voiau o reclamă pentru o expoziție de artă modernă: „voi nu concurați cu alte muzee, concurați cu atacuri teroriste și cu catastrofe naturale!”, drept care reclama va fi un clip cu o fetiță, o mică cerșetoare blondă, care va fi detonată și se va transforma într-o explozie spectaculoasă!... Filmul suedez e o satiră, realitatea e o tragedie. La nenorocirea de la Manchester, acum cîteva zile, printre victime au fost și copii - a facut ocolul lumii o fotografie cu o fetiță „explodată” la un concert! Festivalul de la Cannes, aflat la cea mai „militarizată” ediție a sa din istorie, s-ar putea numi „ediția bine păzită”, a primit în plin vestea că, din nou și nu departe, terorismul a lovit „cultura, tinerețea și spiritul de sărbătoare”; și, în semn de solidaritate cu victimele, Cannes-ul și-a întrerupt, alaltăieri, iureșul, cu un minut de liniște.

Apoi, spectacolul a mers mai departe, festivalul și-a sărbătorit, într-o seară de gală, cei 70 de ani, reunind cineaști, actori, laureați ai festivalului, oameni care iubesc fenomenul Cannes. Pe scenă, Isabelle Huppert l-a citat pe Cocteau, cel care a spus, cîndva (în ’53, cînd a fost președinte de juriu) că „festivalul are sens cu adevărat numai dacă e o întîlnire a spiritelor și a inimilor”.

Mari regizori de la festival, ca Haneke și Inarritu, se întîlnesc într-o observație comună: inundați și sufocați de o avalanșă de informații, oamenii devin tot mai surzi și mai orbi, tot mai lipsiți de capacitatea de a înțelege ce trăiesc ceilalți. Haneke susține, radical, că „în realitate nu știm nimic. Singurul lucru pe care îl știm cu adevărat este ceea ce am trăit”. Mai optimist, Inarritu a venit la Cannes cu o idee îndrăzneață, un film de șase minute, proiectat într-o „instalație artistică” de realitate virtuală, instalată într-un hangar departe de Croazeta, în care vizitatorii sunt descălțati, echipați cu o mască și puși să intre în întuneric, pe nisip, atacați de elicoptere, vînați de polițiști – ca să intre în pielea unui refugiat mexican, străbătînd deșertul... Filmele adevărate, cele care reușesc să creeze și să iradieze emoție se impun, și ele, tot ca un fel de „realitate virtuală”...

După o selecție plasată foarte sus, a venit ieri în competiție și un film plasat sub nivelul mării, primul film hotărît prost, francezul „Rodin”, de Jacques Doillon. Acum doi ani, la Cannes, Vincent Lindon lua premiul de interpretare, pentru rolul unui supraveghetor într-un supermarket; trecerea la un sculptor genial ca Auguste Rodin nu i-a reușit deloc! De vină e regizorul, care își conduce toți actorii și toată povestea pe căile unui film biografic submediocru, absolut stupefiant în contextul Cannes-ului. Si cînd te gîndești că peste 1800 de regizori din toată lumea au suferit că fost respinși la selecție, pentru ca la „Rodin” să se sforăie în sală!