Sfânta Francesca îi protejează pe români

Corespondenţă de la Veneţia. Să recapitulăm: la Festivalul de la Veneţia, ajuns la a 66-a ediţie, singura prezenţă românească se cheamă "Francesca", filmul de debut al lui Bobby Păunescu, care a inaugurat secţiunea Orizzonti (o secţiune competitivă, paralelă cu secţiunea "Leului de aur", incluzând 23 de filme, cu un juriu separat; dacă juriul mare e condus de cunoscutul regizor Ang Lee, juriul "Orizonturilor" e condus de cineastul spaniol Pere Portabella).

Intră în tradiţia Mostrei veneţiene ca, la fiecare ediţie, să fie plantată, cu bună ştiinţă, ceea ce se cheamă "o sămânţă de scandal" - de-ar fi numai faptul că polemicile aferente au un splendid impact publicitar. Aşadar, nici o Mostră fără un mic scandal, e cuvântul de ordine!

În 2009, fitilul a fost aprins cu un film românesc, care se potrivea mănuşă cu Veneţia şi cu spiritul iconoclast al secţiunii: un film plasat în România, dar în care Italia e o obsesie, un film din care italienii pot afla cum îi văd "ceilalţi", cum îi ironizează "ceilalţi", cum îi caricaturizează "ceilalţi". Şi, judecând după râsetele şi aplauzele sălii, s-ar putea spune că şi popoarele au doza lor de masochism! În câteva replici din film, un personaj aflat la masă în propria bucătărie îi explică fiicei lui de ce nu ar trebui să plece la lucru în Italia: printre altele şi pentru că acolo românii ar fi văzuţi ca nişte "ţigani şi hoţi"(etc.), şi  tot acolo există una Mussolini, care e o..., şi un primar al Veronei care e şi el un... Ar fi inutil să reproducem aici nişte înjurături spuse de un personaj într-un film de ficţiune, doar că, decupate din context, replicile s-au dovedit incendiare.

EXERCIŢIU DE IMAGINAŢIE

Să ne imaginăm cum ar fi să vedem la noi un film oarecare, în care un personaj, din bucătăria lui, ar încondeia scurt nişte politicieni români... Nu ar fi un efect delicios? Drept care sala a aplaudat, dar cei doi politicieni au reacţionat virulent, cum era de aşteptat (să recunoaştem că Bush a ştiut să treacă cu mai multă graţie peste atacurile cinematografice de tot felul!). Primarul Veronei a declarat că în oraşul lui există peste 8.000 de români, care convieţuiesc minunat cu italienii, şi că "domnul Păunescu a căzut victima prejudecăţilor pe care filmul său încearcă să le combată"; iar Alessandra Mussolini, cu onoarea nereperată, a făcut apel la avocaţi... Iniţial, distribuitorul italian al "Francescăi" a declarat că nu va cenzura replicile respective şi că publicul italian va vedea filmul exact în forma de la Veneţia. Doar că, probabil în urma unor presiuni, sau a unor consultaţii juridice, a decis, pentru moment, să blocheze difuzarea filmului la alte câteva proiecţii prevăzute la Veneţia... Unii au perceput toată povestea ca pe un accident, care risca să devină un incident diplomatic; în ceea ce mă priveşte, văd în ceea ce s-a întâmplat cu totul altceva, şi anume o foarte eficientă strategie de lansare a filmului în Italia. Pare incredibil, dar am întâlnit la festival italieni disperaţi că nu au apucat să vadă filmul "Francesca"...! Iar când pelicula - cenzurată sau nu - va intra pe ecrane, va găsi un teren pregătit. De-ar fi numai publicul furnizat de românii care trăiesc în Italia (peste un milion), numai publicul italian care o antipatizează pe Alessandra Mussolini şi numai inamicii primarului din Verona, şi tot ar fi un succes de casă! Graţie Mostrei veneţiene.

Nu ştiu cât de distorsionat sau de amplificat a ajuns acasă ecoul "scandalului Francesca" de la Veneţia, dar vă asigur că, aici, lucrurile ţin de absoluta normalitate. Lucrul regretabil - preţul de cost al întregii tevaturi - e că în toate ziarele scandalul politic a trecut pe primul plan, iar filmul propriu-zis, ca obiect estetic, a fost pus între paranteze. Ceea ce, iată, riscă să se întâmple şi în corespondenţa de faţă!

O FELIE DE VIAŢĂ

Aşadar, cum e filmul propriu-zis şi cine e Bobby Păunescu?

Regizorul are 35 de ani, a trăit 10 ani în Italia, are experienţă de producător de cinema (a fondat casa de producţie Mandragora, împreună cu Cristi Puiu, şi a produs "Moartea domnului Lăzărescu"), a studiat regia la Los Angeles şi este şi autor al scenariului. Presupunând că există vreun cititor care nu o ştie, trebuie spus că regizorul provine din "familia Păunescu" (v. topul celor mai bogaţi români etc.), ceea ce e foarte important, pentru că filmul se face cu bani, iar finanţarea, în cinema, e o problemă-cheie. Desigur, banii nu asigură şi talentul! Dar, la fel de adevărat, nu înseamnă că un regizor cu bani e "automat" netalentat (există, în filmul românesc, şi Corneliu Porumboiu, care şi-a făcut filmul de debut exclusiv cu "bani de acasă"). În principiu şi din start e îmbucurător faptul că un tânăr milionar al zilelor noastre, la 20 de ani de la Revoluţie, preferă să investească nu într-un iaht cu numele "Francesca", ci într-un film!   

"Francesca" e o felie de viaţă, de sorginte neorealistă, o felie amară, într-o Românie cu mafie, sărăcie, stupiditate, dezorientare. O tânără pe nume Francesca ("Sfânta Francesca e sfânta emigranţilor", aminteşte regizorul, de aici numele personajului) vrea să plece să lucreze în Italia, ca o soluţie de supravieţuire.  Dar autorul declară că nu a vrut să facă un film despre emigraţie, ci unul despre "criza de identitate a unei ţări postcomuniste". O "criză" văzută în tonuri sumbre, sarcastice, cu un umor sec şi (ceea ce e destul de deprimant) cu o totală lipsă de speranţă. În toate compartimentele (imagine, scenografie, montaj) filmul e lucrat cu profesionalism; distribuţia e omogenă şi se ţine minte (Monica Bârlădeanu, Dorian Boguţă, Luminiţa Gheorghiu, Teo Corban, Doru Ana ş.a). În concluzie: un debut convingător prin acurateţea stilistică şi prin setea de autenticitate. Şi tot în concluzie: dacă toţi milionarii din România ar investi în cinema, am avea, în fine, cu adevărat, o industrie cinematografică...