Dragă domnule Pintilie,
La ora cînd vă scriu, tocmai am aflat, dintr-un ziar, că "vi s-a desfăcut contractul" de director al Studioului de Creaţie Cinematografică al Ministerulului Culturii... "cu data de 17 iulie"...
Tot într-un ziar de azi a apărut şi un "Protest al oamenilor de cultură". Nu l-am semnat, aşa cum n-am semnat nici unul dintre sutele de proteste cu liste de semnături apărute după '89 ca ciupercile după ploaie; în ceea ce mă priveşte, nu cred în eficienţa acestui tip de protest, care amestecă pînă la confuzie nume care nu au nimic comun unul cu altul; îl văd şi ca un inutil exerciţiu de umilinţă colectivă: înseamnă să ceri, fie şi indirect, ceva, de la nişte oameni pe care îi deteşti.
În Protest se scrie că, prin înlăturarea dvs. de la conducerea studioului vi se pregăteşte "al doilea şi, probabil, ultimul exil"... De aceea m-am hotărît să vă scriu (pentru că, după cronica mea la Prea tîrziu, nu mai avem nici un fel de comunicare, în afară de bună ziua; ceea ce e, totuşi, ceva!; există şi mulţi regizori cu care, după o cronică, n-a mai fost loc nici de bună ziua. Îi înţeleg şi-mi pare rău. Riscurile meseriei!).
Mai întîi: e evident că ceea ce s-a întîmplat e o mare nedreptate, ca să nu spun o ticăloşie (deşi asta este). Nu e vorba, aici, de situaţia unui studio de creaţie, cît de un principiu şi de un climat. Un om care a muncit, care a făcut ceva, care a avut rezultate, care şi-a cucerit, teoretic, în timp, dreptul elementar de a fi respectat, e tratat cu violenţă minimalizatoare, cu invidie şi ură. Nu e prima şi nici ultima dată cînd valoarea suportă un tratament inadecvat; cultura română beneficiază, se ştie, de o bogată tradiţie în acest sens. Apoi, în lumea noastră cinematografică, din ce în ce mai săracă şi mai dezorientată, coerenţa şi tenacitatea cu care v-aţi urmărit ţelul (a face film!) au căpătat, în context, proporţii monstruoase. Cineaşti înfometaţi au avut, probabil, senzaţia că ei nu există şi nu pot supravieţui din cauză că Pintilie are un sandviş! Pentru că, în fond, ce era acel faimos Studio de creaţie cinematografică al Ministerului Culturii? Am intrat, de vreo două ori, în sediul pompos numit aşa şi, de fiecare dată, m-a frapat, încă de la intrare, atmosfera dostoievskiană, de mizerabilă sărăcie. Tot de sărăcie au ţinut şi "fondurile de la buget", mereu mici, în fiecare an, suficiente pentru un singur film şi atît! Într-un comunicat al oficialilor din cinematografie ni se spune că aceste fonduri "au fost utilizate în mare măsură pentru producerea propriilor filme ale d-lui Lucian Pintilie", ceea ce ar reprezenta... "o profundă imoralitate"! Absurdul e desăvîrşit. Nu era absolut normal ca un artist adevărat, obsedat de arta lui, să-şi facă filmele, de vreme ce avea şi mijloacele? Unde e imoralitatea? Imoral ar fi fost să nu o facă! În plus, acelea au fost - fie că ne-au plăcut, fie că nu - filme valide (să nu scotocim prin arhive şi să vedem ce catastrofe, ce maculatură au produs, cu bani mai mulţi, alţi regizori care au fost, şi ei, la un moment dat, producători). Comunicatul oficial al CNC stupefiază, ca şi vorbele aruncate de ministrul de resort - îmi vine greu să spun al Culturii -, afirmînd, printre altele, că Pintilie e un regizor care "s-a oprit la Reconstituirea" şi că nu înţelege de ce se face atîta caz în jurul lui, de vreme ce "există persoane mai importante ca Pintilie în ţara asta, academicieni"... etc. Trebuie spus un lucru: întotdeauna există cineva mai important decît altcineva, oricine ar fi acel altcineva, în afară de Dumnezeu (deşi există atîţia oameni care, după cum se poartă, par convinşi că "mai important" e Diavolul!). Pe firul acestei logici, unde am ajunge? Cred că rolul unui ministru al Culturii nu e să transforme gustul personal în verdict ministerial, nu e să jignească şi să încerce să umilească un creator, oricît i-ar displăcea acel creator. Dimpotrivă, dincolo de diferenţa de gusturi şi de idei, ministrul ideal ar fi acela care i-ar da fiecărui artist impresia că e unic, că e cel mai important, că opera lui e vitală pentru supravieţuirea performantă a culturii române! Şi apoi: să presupunem - oricît ar fi de aberant - că Pintilie s-ar fi oprit la Reconstituirea. E puţin? Cîţi cineaşti din România au mai creat filme care să marcheze un timp, o generaţie, şi care să reziste zeci de ani? Cinic vorbind, nu merita omul care a făcut Reconstituirea să fie lăsat în pace? Nu şi-a cucerit nici un drept, nici un galon? Nu poate fi tratat ca o excepţie, în loc să fie tracasat, fie şi pe căi perfect legale? (O porcărie rămîne o porcărie, chiar dacă e, juridic vorbind, beton armat.)
Să privim adevărul în faţă: ei au acum puterea de a decide ce e bun şi ce nu e bun, ei pot acum să-şi dea importanţă; doar că ei nu prea au bani şi, în curînd, se vor sfîşia, tot între ei, pentru puţinii bănuţi alocaţi pentru cinematografie. Nu ştiu care va fi, de acum înainte, mersul administrativ al lucrurilor, dar, presupunînd o utopică variantă roz - că prim-ministrul însuşi v-ar "da înapoi" studioul, cu scuzele de rigoare -, mă întreb: cum aţi mai putea lucra cu ei? Cum aţi putea să le trimiteţi scenariile, ca să... Ca să ce? Ce "Comitet de lectură" poate hotărî ce să facă şi ce să nu facă un artist? Probabil că, şi "în domeniul culturii", tradiţionala structură românească de gaşcă a devenit, între timp, una de tip mafiot; există interese comune, există clanuri, există buzunare care se umflă din jocurile sărăciei şi din bunăvoinţa cîte unui naş... Dar nu despre ei vreau să vă scriu acum, ci despre dumneavoastră. Iertaţi-mă, dar, prin felul în care aţi reacţionat, am senzaţia că nu numai ei întorc lucrurile înapoi şi se poartă ca înainte, dar şi dumneavoastră! Înainte, da, un artist putea fi radiat dintr-un spaţiu, putea fi exilat, i se putea răpi dreptul la expresie. Dar azi, cînd cultura oficială nu mai înseamnă totul? Ce mai înseamnă, azi, la noi, de multe ori, un ministru? Un funcţionar căruia nu-i ajung banii şi care trebuie să se descurce şi el, cumva, pentru că viaţa-i grea, un biet slujbaş care are nişte obligaţii de onorat şi nişte poliţe de plătit. Aceşti "miniştri" azi sînt, mîine nu mai sînt, după ei nu rămîne nimic, decît, poate, cîte un mic potop sau amintirea unui mic scandal. Ce are a face personalitatea dvs. cu toate astea? Nimic. Înainte, o interzicere era o interzicere. Dar azi, ce vă pot lua aceşti tovarăşi? O siglă? O titulatură? Nişte bani insuficienţi? Ce cai, de la ce biciclete, vă mai pot lua, azi, aceşti domni? Cu sau fără studioul lor, dumneavoastră rămîneţi tot Lucian Pintilie. Vreţi nu vreţi, vor nu vor, dumneavoastră sunteţi o instituţie în sine.
Mărturisesc că nu mi-au plăcut intervenţiile dumneavoastră din presă, apărute în momentul scandalului. Pe un mare artist ţi-l imaginezi în alte sfere, îl proiectezi în alte zone ale gîndului şi ale trăirii şi e o senzaţie teribil de dezagreabilă să-l vezi coborînd pe pămînt şi explicîndu-se! Într-o nuvelă SF, n-aţi simţi o strîngere de inimă văzînd un Cehov, un Brâncuşi, un Fellini, prezentîndu-se, justificîndu-se şi analizîndu-şi activitatea? Asemenea lucruri se pot întîmpla numai într-un mediu toxic, într-un climat nociv (pe care, de altfel, l-am sesizat de cîţiva ani, de cînd nimeni nu s-a scandalizat la ideea că un Mircea Daneliuc a terminat filmările şi că materialul zace, de atunci, nemontat, în cutii!).
Apropo de tot ceea ce s-a întîmplat, dvs. ziceţi undeva că bate un vînt "cominternist". Din păcate, o ştiţi mai bine decît mine, şi în democraţie, în ce are ea mai prost, se întîmplă la fel. În Italia, un critic prestigios, ca Giovanni Grazzini, mi-a povestit cum, după victoria în alegeri a celorlalţi, a fost demis de pe o zi pe alta şi înlocuit cu altcineva. E dreptul (legal, nu şi moral) al celui care are puterea să pună pe cine vrea, unde vrea, în instituţiile de stat pe care le reprezintă. Asta e situaţia! Nu vreau să intru acum - nu e cîtuşi de puţin momentul - într-o polemică cu dumneavoastră, legată de faptul că, în toţi aceşti ani de după '89, aţi refuzat să daţi interviuri în presa română, să apăreţi la televiziune, să vă exprimaţi ideile, şi să influenţaţi "talpa ţării" atît cît aţi fi putut s-o faceţi, atunci cînd aţi fi putut s-o faceţi; pentru publicul din România, vă asigur că o oră de interviu cu dvs. la Televiziunea naţională ar fi fost mult mai importantă decît participarea dvs. la Bernard Pivot! N-aţi făcut-o, şi rezultatele se văd. N-o să spun, acum, prin reducere la absurd, că din cauza faptului că n-aţi dat dvs. interviuri ne aflăm în situaţia în care ne aflăm. Nu! Dar cred că aţi înţeles foarte bine ce vreau să spun, şi de ce cred că avem, acum, prea tîrziu, exact ce merităm.
Din tot ce-aţi scris prin ziare, zilele astea, m-a durut o singură afirmaţie a dvs.: "Am 68 de ani!" Nu vreau să pară că vă propun o consolare puerilă, dar Manoel de Oliveira face film la 93 de ani, şi e nelipsit de la Cannes!
Cred că, în loc de explicaţii, autobiografii, scrisori, memorii, proteste, lamentaţii, ameninţări, revendicări - oricît de justificate ar fi ele! - ar fi bine să vă continuaţi, aici şi acum, drumul imperial, comme si de rien n'était! Ar fi momentul să înfiinţaţi propriul "Studio de creaţie Lucian Pintilie", pentru care sînt convinsă că o să găsiţi, inclusiv în această ţară, pîrghiile de finanţare (cu condiţia să vreţi!). Aştept plină de curiozitate premiera Nicki Ardelean, colonel în rezervă, să văd şi eu ce a oripilat în aşa hal "Comitetul de lectură" încît să respingă scenariul! Bătălia abia începe, domnule Pintilie.
Cu afecţiune,
Eugenia Vodă
Copyright © 2009-2024 EugeniaVoda.ro. All rights reserved.
