Români, nu mai cerşiţi la Paris!

Din punct de vedere cinematografic, ţara europeană căreia îi merge cel mai bine (număr de filme, de spectatori, de săli) e Franţa. Una din obsesiile majore şi una din problemele nerezolvate ale filmului francez şi, în general, european, rămîne "spargerea frontierelor", circulaţia internaţională, extinderea pieţei. "Ce trebuie făcut pentru a forţa prezenţa cinematografului european în lume?", a fost întrebat, la conferinţa de presă a juriului de la Cannes, Luc Besson, cineastul francez cu cele mai spectaculoase performanţe în această direcţie. Dar pînă şi Luc Besson nu s-a aventurat să dea vreo soluţie şi, cu un aer brusc posomorît, s-a limitat la un convenţional : "Nu cred că pot răspunde la un subiect atît de vast." Un subiect atît de vast... Ştiaţi că nici unul din filmele italiene prezentate anul trecut la Mostra veneţiană n-a ţinut afişul mai mult de două săptămîni, şi unele nici n-au fost distribuite? Sau că pînă şi un film italian de scandal al festivalului n-a reuşit să facă lumea curioasă, şi a încasat de trei ori mai puţin decît a costat?

Una din căile prin care filmul francez încearcă să cucerească mapamondul e "distribuţia internaţională"; cu consecinţa ei liber consimţită: în locul frumoasei limbi a lui Voltaire - engleza! Drept care, deşi pepiniera franceză n-ar fi dus lipsă de exemplare corespunzătoare, iat-o pe transoceanica Uma Thurman în rolul de favorită a Regelui Soare, şi iată-i pe toţi - Ludovic, Colbert, Prinţul de Condé, iată-l pe Depardieu, iată toată Curtea Franţei şi tot filmul (Vatel) vorbind englezeşte! Cannes-ul 2000 a fost inaugurat, aşadar, de o superproducţie franţuzească, jucată în engleză, sub bagheta unui regizor britanic...

În 1671, regele şi suita vin în vizită la ţară, la palatul Prinţului de Condé. Trei zile şi trei nopţi de serbări fastuoase, de ospeţe pantagruelice, de intrigi de curte, de poveşti de alcov, de aventuri de capă şi spadă... Personajul principal, Vatel - Depardieu, cu truculenţa lui inconfundabilă - e maestrul de ceremonii şi maestrul bucătar al întregii poveşti; un om pasionat de ceea ce face, un artist cu suflet de samurai: cînd inventatorul cremei Chantilly realizează că îl pîndeşte dezonoarea, pentru că peştele comandat pentru proxima masă nu va sosi niciodată-, înghiţit de stress avant la lettre, prăbuşit pe pragul incompetenţei sale, se închide în cameră, scrie o scrisoare femeii iubite şi se sinucide.

Autoarea scenariului, tînăra Jeanne Labrune, este, ea însăşi, regizoare. Dar, fiind vorba de un buget mare (peste 30 de milioane de dolari), producătorii n-au vrut să rişte, şi au preferat un regizor cu experienţa marilor montări (Roland Joffé, premiat la Cannes, în'86, cu Palme d'or, pentru Misiunea). Păcat! Poate că, într-o regie mai "provincială", filmul ar fi pierdut din anvergura plastic-decorativă, dar ar fi cîştigat în profunzime. Rămîne de văzut în ce măsură Vatel, intrat în circuitul difuzării, îşi va scoate banii. Înclin să cred că nu. Deşi trecutul vorbeşte despre prezent: "Curtea lui Ludovic XIV e o închisoare aurită, aşa cum e Hollywood-ul de azi, zice regizorul. Trăim într-o lume condusă de bani. Sîntem sclavii ei. Valorile esenţiale - demnitatea, mila, dragostea pentru lucrul bine făcut - dispar...". Întrebat, după proiecţie, ce impresie i-a făcut filmul, Lionel Jospin (primul prim-ministru în exerciţiu al Franţei, prezent la festival) a răspuns că nu va uita niciodată secvenţa în care vin peştii! (după ce Vatel şi-a pus capăt zilelor, vedem cum vin, în goană, căruţele încărcate cu peşte). Morala, pentru uzul politicianului universal: niciodată nu poţi să ştii cînd vine căruţa cu peşte!

Dacă Vatel a fost în afara competiţiei, alte două filme franceze din concurs (Destine sentimentale şi Esther Kahn) au fost tot "de epocă", "în costume", "de largă respiraţie romanescă".

În Esther Kahn, tînărul (n.1960) Arnaud Desplechin filmează la Londra, cu o distribuţie internaţională şi, fireşte, tot în engleză! Acum cîţiva ani, la Cannes, Desplechin a venit cu un film care era o continuă conversaţie; în fond, ne aflăm în ţara în care Paul Valéry, întrebat de o doamnă ce sport practică, a răspuns: "Conversaţia". O bună parte din scenariile filmului francez practică acest sport. În Esther Kahn am descoperit un alt Desplechin, adept al rigurosului stil clasic şi îndrăznind să abordeze, cale de 2h37', un unic subiect: arta actorului. În Londra secolului trecut, povestea unei tinere de extracţie socială modestă, o fată cu un spirit amorf, cu un aer somnambulic, care devine, dintr-o piatră - o actriţă adevărată; cum? cu ce preţ? Dacă nu eşti interesat, în principiu, de subiect, filmul te lasă absolut indiferent; altfel, ţi se pare unul dintre cele mai pasionante filme care s-au făcut vreodată despre misterul artei actorului, despre devenirea unui artist, despre condiţia psihică şi fizică a unei meserii devoratoare...

Destine sentimentale, de Olivier Assayas (n.1955, fost critic la Cahiers du Cinéma), adaptare fidelă a romanului lui Jacques Chardonne, e povestea unui cuplu (Emmanuelle Béart, măritată cu Charles Berling - un fost pastor, devenit industriaş de porţelanuri, la Limoges -, despărţit de Isabelle Huppert - vă daţi seama ce regal actoricesc!); o lungă poveste de dragoste, pe un traseu istoric de patru decenii (pînă în ajunul celui de-al doilea război), timp de trei ore de proiecţie. Şi, oricîtă eleganţă cinematografică ar fi în joc, cele trei ore se simt! La rigoare, filmul ar putea fi difuzat sub formă de serial tv. Doar că, aşa cum remarca Depardieu, regizorii francezi buni privesc cu superioritate televiziunea, nu îi interesează, o consideră oarecum degradantă ("Şi greşesc! În Monte-Cristo, făcut la televiziune, m-au văzut cîteva sute de milioane de chinezi!")... E adevărat că televiziunea e un bun suport de difuzare, dar nu e mai puţin adevărat că, în cazul unui film, cu cît ecranul e mai mic, cu atît se pierde mai mult!

Filmul francez in competiţie care s-a bucurat de cel mai mare succes la Cannes s-a numit Harry, un prieten care-ţi vrea binele (de Dominik Moll, n.1962, aflat la al doilea film). O comedie neagră, care nu i-ar fi displăcut nici lui Hitchcock. În viaţa banală a unui tînăr intelectual (profesor, bani puţini, rutină, copii mici etc.) irumpe un uitat fost coleg de liceu (Harry din titlu), care îi reaminteşte, celui sleit în cotidian, ce bine scria pe vremuri, ce mare scriitor promitea să devină; hotărît să-l facă să scrie din nou, Harry, psihopat simpatic, cu bani şi cu generozitate de Moş Crăciun, se simte obligat să facă curăţenie în jurul "scriitorului", ca să-i asigure condiţii optime de creaţie - drept care începe prin a-i lichida părinţii şi fratele, şi se pregăteşte să treacă la nevastă şi copii! Filmul se termină cu o sumă de crime nedescoperite şi cu un manuscris excelent. Literatură, cîte se comit în numele tău!... Regizorul-scenarist mărturisea că ideea i-a venit atunci cînd s-a trezit cu un copil, deci cu o sumă de obligaţii agasante şi acaparatoare pe cap, şi cu starea: "Ce m-a apucat să mă înham la toate astea?" (raţionament pe care l-a împins, în scenariu, pînă la ultimele consecinţe logice!)

În fine, ultimul film francez al competiţiei - Cod necunoscut - a aparţinut unui regizor austriac de teatru şi film, Michael Haneke. Un puzzle în mişcare, o continuă intersectare de fragmente din poveşti diferite, din lumi diferite (Estul, Vestul, realitatea, ficţiunea), lumi cu "coduri" existenţiale diferite, şi cu limbi diferite (franceza, africana, limbajul gestual al surdo-muţilor, româna). De ce româna? Pentru că la Paris, unde începe şi unde se sfîrşeşte filmul, pe un trotuar, cerşeşte o româncă (jucată de Luminiţa Gheorghiu, cu autenticitatea care o caracterizează întotdeauna). Filmele cu o asemenea structură "dispersată" au, în cele mai bune cazuri (Ioseliani, Roy Andersson) o puternică organicitate; or, în acest Haneke, firele disparate nu se leagă într-o unică revelaţie, muzica banalităţii nu conduce nicăieri, filmul pare călduţ şi risipit la suprafaţa lucrurilor. E adevărat că, pentru un critic român, recepţia imparţială a filmului e bruiată, mai ales atunci cînd Haneke o urmează pe cerşetoarea expulzată, din Franţa, acasă, în nordul României (un compatriot a localizat Oaşul)... Începînd cu sunetele limbii române, totul îţi sună nefiresc în România lui Haneke. Prima secvenţă (întîlnirea Mariei cu soţul) e plasată ca într-un pustiu, într-o furtună de praf gros, care umple ecranul, obturînd totul! Cam aşa cum ne-am imagina noi o furtună de nisip din deşertul Gobi (dar, cine ştie, poate în deşertul Gobi o fi senin!). La un moment dat, în cadrul acestui film care se petrece azi, răsună cîntecul "Am cravata mea, sînt pionier!" N-am înţeles subtilitatea. Una peste alta, din detalii infinitezimale, se adună o reacţie finală de respingere, senzaţia că e vorba de o Românie contrafăcută. De fapt, regizorul a şi spus că a cunoscut România numai prin intermediul unor filme româneşti! Strîmtă cale! Unii critici francezi au văzut în filmul lui Haneke un discurs despre incomunicabilitate şi "refuzul celuilalt". Deşi refuzată, Maria noastră (a lor!) tot o zbugheşte, ilegal, înapoi la Paris, şi filmul se sfîrşeşte cu ea căutînd un locşor de cerşit prin oraşul-lumină... În fond, de ce această senzaţie de supărare, în sufletul unui cronicar român? Supărare pe filmul lui Haneke, care nu face decît să prezinte "o situaţie"? Umilinţa, ruşinea, mila - gîndindu-te că nişte români cu simţul demnităţii extirpat, pentru nu se ştie cîte generaţii, în loc să-şi facă harakiri, ca Vatel, cerşesc la Paris? Supărare pe o realitate? (doi festivalişti parizieni mi-au confirmat că "la Paris e plin de cerşetori români", şi că "la Paris românii sînt mai săraci ca africanii")... Nu e vorba de asta; am văzut, la Cannes, un film mişcător despre un cerşetor londonez; se poate face, la fel de bine, un film despre o cerşetoare româncă la Paris. Ceea ce supără este faptul că filmul lui Haneke e conceput ca "o panoplie de personaje simbolice"... Iar în această panoplie de personaje simbolice, România furnizează cerşetorii Europei! Din această Românie nu mai pot veni, să zicem, un intelectual sofisticat, un pictor extraordinar, un poet genial, un milionar adevărat - pentru că ar fi priviţi ca nişte girafe, şi pentru că această Românie trebuie să corespundă, neapărat, unui "dicţionar al ideilor primite". Ceea ce supără e ştergerea nuanţelor, identificarea României cu o imagine restrictivă, unilaterală, exclusivă şi neadevărată! (e de prisos să mai spun că şi într-un film franţuzesc de anul trecut exista personajul cerşetoarei care vorbea româneşte; doar că pe aceea o chema Petruţa, şi se vedea că e "rromă").

În diversitatea ei, selecţia franceză a inclus şi filme de public (Vatel, Harry...), şi filme care suferă de un handicap tipic filmelor europene: incapacitatea de a face milionul de spectatori. Franţa e singura ţară europeană în care producţia naţională acoperă 32% din piaţă; în Spania, Germania şi Anglia procentul se învîrte în jurul lui 15%; în Italia - 23%; în Italia, Viaţa e frumoasă, filmul oscarizat al lui Benigni, a depăşit, la număr de spectatori, Titanic-ul! O excepţie istorică, pentru că americanii rămîn, de la mare distanţă, învingători: anul trecut, au fost 16 filme americane care au depăşit, fiecare, 100 milioane de dolari, cifra de încasări!... Spre deosebire de europeni (care nu acţionează unitar, şi care înlocuiesc practica eficientă cu discursuri teoretice de politică culturală), americanii ştiu să cucerească pieţele cinematografice. La căderea Cortinei, spunea un cineast francez, "am fost pentru dumping, am susţinut să oferim filmele noastre, gratis, în Estul Europei, numai să fim prezenţi acolo. Noi n-am făcut asta, au făcut-o, în schimb, americanii, şi azi ocupă piaţa Estului!"... Nouă ne-o spuneţi?