Primul meu Cannes

Miercuri seară va începe "un nou Cannes", 13-24 mai, ediţia a 68-a.

Am ajuns la festival cu o zi înainte de bătaia gongului: linişte şi pace. Covorul roşu nu e încă întins, doar afişele albe, cu chipul luminos al lui Ingrid Bergman, te avertizează că în curînd va începe nebunia... Am dat o "căutare" pentru "Cannes 2015" şi mi-au apărut... 115 milioane de rezultate! Filmele din selecţie, componenţa juriilor, rezumatele scenariilor etc etc. Toată această avalanşă de informaţie, oricît de seducătoare, prezintă şi inconvenientele ei: într-un fel e ca şi cînd totul ar fi digerat înainte de a fi gustat! Lumea merge "pe repede înainte", şi Cannes-ul odată cu ea. În Adevărul de weekend voi scrie despre structura şi vedetele noii ediţii. Acum, poate şi pe un fond de oboseală (după un lung drum cu maşina... dar şi Lars von Trier vine la Cannes tot numai cu maşina, şi de la o distanţă mult mai mare, din aceeaşi alergie la avion!) nu-mi pot reprima un mic acces de nostalgie, încadrat în 3000 de semne, gen "cum trece timpul", "as time goes by", şi nu mă pot împiedica să arunc o privire în urmă, la "primul meu Cannes"...

Era în 1992 şi am aflat că "Balanţa" lui Pintilie a fost selectat în festival. Pînă atunci, Cannes-ul îmi părea un loc mitologic, îndepărtat, inaccesibil. Un loc spre care ai fi fost gata să pleci şi pe jos, numai să te primească! Spre mirarea mea, diligenţele s-au dovedit mult mai simple decît mă aşteptam şi iată-mă invitată la festival! Am descins pe Croazetă la volanul unei dubiţe, plină de entuziasm şi fără frică de ridicol (eu, nu dubiţa), un Citroen de "marfă", necomplexat de suratele lui limuzine, care mişunau peste tot. Am fost percepută, probabil, ca o apariţie uşor exotică, o expresie a "Estului" care se dezgheaţă, "iată un critic de film tînăr care vine pentru prima oară la Cannes!", drept care m-am trezit intervievată de France 2, şi am apărut la Jurnalul de ştiri, spre entuziasmul chelnerilor de la hotelul unde fusesem "repartizată". Apropo de entuziasm şi de mirajul Cannes-ului, Ioan Groşan, pe atunci colaborator al lui Lucian Pintilie, s-a prezentat la festival fără nicio rezervare sau cazare, fericit să doarmă pe plajă! "Balanţa" a avut cronici bune, mulţi comentatori chiar au deplîns proasta inspiraţie a selecţionerilor de a-l prezenta în afara concursului şi nu în competiţie. Redutabilul producător Marin Karmitz (şi distribuitor al filmului în Franţa) a dat o recepţie, după premieră, pe un yacht luxos, ancorat aproape de Palatul festivalului, recepţie la care am cunoscut-o pe Francoise Giroud! Legendara jurnalistă avea 75 de ani, şi era prezentă acolo în calitate de... soacră a lui Marin Karmitz! Şi pentru că îi citeam, în Nouvel Observateur, în fiecare săptămînă, cronica de televiziune, îmi aduc aminte că am întrebat-o, printre altele, dacă nu o plictiseşte să o scrie; a rîs şi mi-a răspuns, cu o sinceritate totală, "Ba da, foarte tare!"...

Tot de la "primul meu Cannes" îmi aduc aminte cum arăta sala de presă: plină de maşini de scris! După ce-ţi băteai articolul, făceai coadă la un fax, ca să-l expediezi. Între timp, se ştie, maşina de scris a devenit piesă de muzeu, tabletele extrafine au devenit un fel de apendice uman, comunicarea a devenit tot mai rapidă şi mai cuprinzătoare.

Tot "între timp", filmul românesc şi-a depăşit complexele istorice: "432" a cîştigat Palme d’or, "Moartea domnului Lăzărescu" a cîştigat Un certain regard, "A fost sau n-a fost" a cîştigat Camera d’or...

Dar tristeţea e că, tot între timp, atmosfera, la festival, a pierdut mult din relaxare. În '92, la Cannes, nimeni nu te controla, ca la o urcare în avion, la intrarea în sala de cinema. Pierderea de umanitate (pentru că ce altceva e terorismul?) a mers, şi ea, "pe repede înainte". Cît despre ARTA filmului şi despre mersul ei înainte sau înapoi, vom vedea ce ne va spune noul Cannes!