Poluînd paradisul - Roşia Marină

Palmaresul oficial al Cannes-ului, anunţat duminică seara, va apărea în ediţia tipărită de mîine. La ora cînd scriu aceste rînduri, e sîmbătă, cea mai lungă zi a festivalului, în care, de dimineaţa pînă seara, în mai multe săli, se proiectează pe bandă rulantă toate filmele din competiţie. E şi ziua în care plouă cu tot felul de premii, date de tot felul de jurii, de comitete şi comiţii, dar care nu intră în palmaresul oficial al festivalului, şi nu se înmînează pe scenă, în seara de gală, ci într-un cadru mult mai sportiv (în picioare) şi mai neprotocolar (într-un du-te vino). De pildă, cei cîţiva (cinci) critici din juriul Fipresci de anul ăsta au premiat filmul ucraineanului Serghei Loznitsa, « În ceaţă », un film de război (despre un om care nu suportă să fie considerat, pe nedrept, un trădător, şi care preferă moartea) ; un film onorabil, dar care mi s-a părut sec, previzibil, fără nicio doză de noutate.

Pe lîngă competiţie, Cannes-ul mai are, se ştie, o mulţime de secţiuni paralele şi de proiecţii speciale. Intr-o astfel de proiecţie am văzut un film admirabil, de Fatih Akin, cunoscut regizor de origine turcă, născut la Hamburg, în 1973 (i-am văzut la Cannes, în 2007, « De cealaltă parte », iar la Veneţia, în 2009, « Soul Kitchen » - amîndouă premiate). Filmul proiectat acum în afara competiţiei nu e o ficţiune, ci un documentar, intitulat « Poluînd paradisul » . Paradisul e undeva în Turcia, într-un sat de munte, pe malul Mării Negre : Camburnu (se pronunţă « Ciamburnu »). Satul bunicilor lui Fatih Akin. Într-o vizită în acel loc minunat, cu o climă blîndă, cu portocali în floare, cu cîmpii verzi de ceai, tînărul « neamţ » află că guvernul preconizează să facă cea mai mare şi mai modernă staţie de epurare a gunoaielor. Ceea ce, în ciuda tuturor protestelor localnicilor, s-a şi întîmplat. Cale de cinci ani, Fatih Akin a filmat evoluţia lucrurilor. Iar cînd i-a fost greu să împace Hamburg-ul cu Turcia, a făcut apel la fotograful satului, căruia i-a dat o cameră de filmat şi l-a instruit cum să o folosească. Vedem interviuri cu primarul, cu oficialităţi, cu femei cu basmale şi broboade, cu tineri veniţi în vacanţă, de la studii, cu bătrîni care cultivă ceaiul de generaţii, vedem anotimpurile derulîndu-se, vedem, în craterul unei foste mine de cupru, care şi-a încetat exploatarea, apariţia noii « investiţii », şi vedem cum, pe traseu, intervin tot felul de neprevăzute, de neglijenţe, de lucruri nerespectate sau neluate în calcul, care transformă viaţa locuitorilor într-un infern. Satul va fi invadat de « o duhoare irespirabilă», apa va fi tot mai neagră, solul şi plantele vor fi contaminate, în timp ce primarul se judecă cu guvernul, şi viceversa, într-un slalom kafkian printre flexibilităţile legilor, şi în timp ce tot felul de inşi, la costum şi cravată, vin şi asigură - minţind fără să clipească, traşi parcă la indigo - că nu e nici un pericol şi că toate normele sunt respectate. În loc să facă mirosul să dispară, investitorii vaporizează în văzduh parfum ! Ceea ce face aerul şi mai irespirabil. Parfumul le place doar corbilor, planînd în stoluri largi deasupra gropii de gunoi, care poate digera mii şi mii de tone, în afară de momentele cînd, din motive de prea multă ploaie, groapa dă pe dinafară. Membrana de izolaţie se fisurează accidental, otrava se scurge în apa freatică şi, la recolta următoare, animalele refuză să mai mănînce vreo frunză de ceai. Investitorul asigură că nu s-a întîmplat nimic grav, că « planeta se reglează singură », şi că, deocamdată, va construi un zid în jurul gropii, « ca să se încadreze şi mai bine în peisaj » (moment în care sala rîde)… Filmul lui Fatih Akin a fost foarte bine înţeles şi primit la festival, pentru că e vorba, în el, de o demagogie, de o retorică şi de o gestică familiare, din păcate, marelui public, şi pe care le poţi întîlni în atît de multe locuri de pe planeta asta !

Un star ca Jeremy Irons, într-un documentar britanic de lungmetraj, proiectat tot la Cannes, a bătut planeta, din Islanda pînă în Indonezia, discutînd - cu oameni de ştiinţă, cu politicieni, dar şi cu « oameni obişnuiţi », care şi-au distrus sanatatea - tocmai despre poluarea indusă de felurite deşeuri, şi despre acţiunea nefastă, inconştientă sau diabolică a unor oameni asupra frumuseţii şi curăţeniei unor locuri. De ce ? Răspunsul ar putea fi găsit în titlul unui film coreean de la sfîrşitul competiţiei : « Beţia banilor ». Un film cu un umor negru, în familia unor multimiliardari coreeni, în care Banul miroase a Moarte. Poate are dreptate canadianul Cronenberg, în «Cosmopolis», alt film din competiţie (o viziune asupra sfîrşitului unei ere - era capitalismului), cînd spune că n-ar mai trebui să existe, azi, nicio monedă forte, pentru că ar fi momentul să fie introdusă o monedă unică : şoarecii morţi.