PALME D’OR PENTRU BELMONDO

A fost o seară absolut extraordinară, la Cannes, Omagiul lui Jean-Paul Belmondo. „Bebel”, cum îl alintă francezii. În ultimii zece ani, Belmondo n-a mai pus piciorul la Cannes. Şi el şi Delon au fost, multă vreme, „en froid” cu festivalul (dar orice mare artist are dreptul la delirul lui de persecuţie!). Delon s-a împăcat cu Cannes-ul, anul trecut. Acum, a venit şi Belmondo, la 78 de ani.

Sală arhiplină. Mai întîi, pe scenă au urcat, în aplauze, o mulţime de oameni din lumea filmului, foşti colegi de la Conservator, regizori şi actori cu care a lucrat, de la Claude Lelouche pînă la Claudia Cardinale. Fiecare invitat intra prin spatele sălii şi străbătea aleea din mijloc, ca să urce pe scenă. Cînd a fost strigat şi numele sărbătoritului, l-am văzut cu stupoare pe Belmondo, apărînd pe aleea laterală a sălii, sprijinit într-o parte de o cîrjă, iar în cealaltă de o tînără surîzătoare, şi avansînd cu greu, cu paşi ezitanţi şi milimetrici. Ravagiile unui accident vascular cerebral. Pe scenă, cu o dicţie uşor împotmolită, dar cu un surîs larg pe faţă, şi-a limitat discursul la un „Vă mulţumesc din toată inima”. Şi, cu efort, cu încetinitorul parcă, a reuşit să ridice o mînă şi să schiţeze o umbră de salut. Niciodată nu am văzut, la festival, o asemenea dezlănţuire de iubire într-o sală. Şi, nota bene, într-o sală cu public „din branşă”, şi cu multă presă. Lumea aplauda în delir, unii strigau „Bebel”, alţii rîdeau, alţii lăcrimau, oameni serioşi au ţîşnit în picioare, agitînd prin aer telefoanele mobile, pe post de camere de filmat improvizate, pînă şi fotografii de pe scara de la intrare şi-au pus jos aparatele şi l-au aplaudat! Pentru fiecare om din sală, Belmondo era, într-un fel, un apropiat, era cineva „din familie”. Pe unii i-a însoţit peste o jumătate de secol de carieră, altora le-a jalonat copilăria, altora le evocă o întreagă istorie a filmului. Lui Belmondo i s-a oferit, acum, o Palme d’or onorifică. Pe care, din păcate, nu a avut cum să o mai primească în propriile mîini, pentru că mîinile îi serveau pentru sprijin...

A fost proiectat apoi, cu Belmondo în sală, un documentar cu titlul „Belmondo, un itinerar”, făcut, incredibil, de un tînăr care, de meserie, e director la un MacDonald de pe Coasta de Azur! (poate are dreptate şi Belmondo cu complexul lui de persecuţie; din atîţia cineaşti posibili, singurul care s-a gîndit să-i facă un film a fost un fan, cineast amator!). Dar filmul s-a dovedit exact ce trebuia să fie: „un foc de artificii” despre un itinerar neobişnuit, al unui actor neobişnuit şi al unui om neobişnuit. Ştiaţi că Belmondo a fost fiul unui sculptor celebru, membru al Academiei Franceze? La o recepţie, De Gaulle l-a luat deoparte şi i-a vorbit, iar cînd ziariştii l-au întrebat ce i-a spus, Belmondo, filmat în alb negru, foarte tînăr pe atunci, le-a răspuns cu un aer nespus de înduioşat: „Mi-a vorbit despre tata!”

Belmondo, cu modernitatea lui nedemodabilă, cu surîsul şi cu generozitatea lui, cu faţa lui, pe care „camera o iubeşte” şi azi, a reuşit, ca nimeni altul, să împace contrariile: a făcut şi filme de mare public, aventuri, comedii, policier-uri, dar şi filme de artă, a jucat şi în Godard, dar a făcut şi cascadorii. El singur, fără dublură; l-am văzut cocoţat pe acoperişul unui tren în mers, l-am văzut atîrnat, în aer, de un elicopter în zbor, şi sărind, de acolo, pe aripa unui avion, l-am văzut trapezist sub cupola unui circ, l-am văzut dîndu-se peste cap cu maşina... Era plăcerea lui. Spre disperarea unei mame care se lua cu mîinile de cap, şi prima întrebare pe care i-o punea, la fiecare rol nou, era: „Ai şi cascade?” Belmondo era deja o vedetă consacrată a ecranului, cînd şi-a depăşit frica şi a făcut şi teatru, roluri mari, a fost Kean, a fost Cyrano, a avut mare succes şi pe scenă (şi niciodată tatăl lui n-a fost mai bucuros: unii preferă teatrul!).

La sfîrşit, pe acelaşi culoar lateral, Belmondo a trecut spre ieşirea din sală, pe lîngă spectatori, încet, cu cîrjele fixate la subţiori, din nou în aplauze şi în strigăte de încurajare, gen „O să mai faci cinema!”, „Ne vedem la ediţia viitoare!”, „Sănătate, Jean-Paul!”, iar el murmura „Mulţumesc, mulţumesc, mulţumesc.” În uşă s-a oprit şi a mai privit o dată sala. N-am văzut om mai fericit!