Palmaresul lui Lady Jane

Cum toate lucrurile bune au un sfîrşit, această ediţie a 67-a a Cannes-ului a trebuit să se sfîrşească şi să prezinte un palmares. Să-i spunem palmaresul lui Lady Jane, aşa cum o numeşte preşedintele festivalului, Gilles Jacob (standing ovation, a fost ultima sa ediţie!) pe preşedinta juriului, Jane Campion.

Premiza unanim acceptată e că orice palmares rămîne o sumă de subiectivităţi. Nu e matematică, e artă! Numai aşa se explică faptul că filmul desemnat drept cel mai prost, şi cadorisit, simbolic, cu "Palma de plumb", de un ziar de prestigiu, ca Le Figaro, a cîştigat Palme d'or: "Winter sleep", al turcului Nuri Bilge Ceylan (n. 1959), vechi client şi premiant al festivalului, dar niciodată pînă acum cu trofeul suprem. În fine! Îl merita pe deplin! Cu doar cîteva personaje şi cu un cadru natural care devine el însuşi personaj, Ceylan a reuşit unul dintre acele filme memorabile, cu efect "hipnotic", o poveste cehoviano-bergmaniană despre ratare, dar în sensul larg al noţiunii (ce filosof spunea că "orice existenţă e o existenţă ratată"?)

O idee bună a fost aceea de a combina, într-un ex aequo, în Premiul juriului, doi cineaşti între care e o diferenţă de 59 de ani: juniorul şi seniorul competiţiei, canadianul Xavier Dolan (n. 1989) şi un nume intrat în istoria filmului, Jean-Luc Godard, extremele care au propus şi cele mai îndrăzneţe, şi mai novatoare stilistic, filme din competiţie! Godard, ca un Joyce al cinema-ului, a imaginat un eseu criptat, dar pe care l-a făcut, stupoare, în 3 D, ochelarii fiind destinaţi pînă acum superproducţiilor, şi nu cascadoriilor intelectuale! Si totuşi, acest film anti-public, "Adio limbajului", iradiază o senzorialitate şi o emoţie care trădează un maestru zbuciumat, care vrea să moară, artistic vorbind, în picioare! Cît despre tînărul Xavier Dolan - el e cîştigătorul moral al acestei ediţii; filmul lui, "Mommy", a fost perceput, pînă în ultima clipă, de o mare parte a Cannes-ului, ca o inevitabilă Palme d'or! Dar cum Palma e numai una... (deşi Lady Jane şi-ar fi putut aminti că ea însăşi nu ar fi cîştigat Palme d'or, cu "Pianul", dacă juriul de atunci nu ar fi avut curajul să i-l acorde ex aequo cu filmul chinez "Adio, concubina mea!"). Tînărul Xavier face cinema cu dezinvoltura unui om care "de mic" s-a jucat cu imaginile: se joacă cu ecranul, cu dimensiunea imaginii, cu muzica, cu actorii - cu o libertate şi cu o pasiune exemplare. Povestea despre o mamă singură, tonică şi luptătoare, care nu stie cum să se mai descurce cu un fiu adolescent, bolnav psihic, violent, maniaco depresiv, un băiat minunat, blond şi solar, dar care, din nimic, în orice clipă, poate omorî sau se poate omorî - e plasată pe linia de demarcaţie extrem de fină, dintre "nebunie" şi "normalitate", cu adevărul şi dreptatea de multe ori de partea nebuniei... Umor, profunzime, privire proaspătă, originalitate. Numai puţin noroc i-a lipsit...

La fel s-ar putea spune şi despre Andrei Zvyagintsev, al cărui film, "Leviathan", a fost subevaluat, cu un consolator Premiu pentru scenariu. O poveste răvăşitoare, a unui Iov contemporan, într-un orăşel din nordul Rusiei (condus de un primar "baron local", ca un diavol bonom); un Iov care, fără nicio vină, pierde tot - familia, casa, libertatea, fără să înţeleagă DE CE... În buna tradiţie a cinematografului rus de anvergură, filmul unui cineast răzvrătit, faţă de cer şi faţă de pămînt...

În schimb, e greu de spus ce raţiuni, ca să nu spunem jocuri, i-au făcut pe juraţi să îl prefere pentru rîvnitul Premiu de regie pe americanul Bennett Miller, pentru "Foxcatcher" (bine făcut, dar "deja văzut", plasat în lumea sportului şi inspirat din cazul real al unui miliardar criminal; ce distanţă faţă de un regizor strălucind de talent, ca argentinianul Damian Szifron, care n-a mai încăput deloc în palmares!), sau să acorde importantul Grand Prix unui film de o modestie artistică înduioşătoare, "Le Meraviglie", al italiencei Alice Rohrwacher (" ca să fie şi o femeie în palmares?" a fost întrebată Jane Campion, după premiere; "nu, la nici un regizor nu ne-am pus problema ce sex are!"). Despre familia unui crescător de albine, undeva la ţară (în personajul unei fete muncite şi maturizate forţat, face un rol bun o tînără actriţă neprofesionistă, cu nume românesc, Alexandra Lungu). Un film plat, autentic în stîngăcia lui, cum în cinematografia românească am putut vedea cu zecile! Apopo de cinematografia românească, e o tristeţe, ca să nu spun o durere, faptul că ea nu s-a coagulat ca o şcoală veritabilă, peste care să nu se poate trece: a fost o ediţie fără niciun film românesc în Selecţia oficială. Să susţii că lucrurile stau altfel înseamnă să ne minţim pe noi. Cui prodest? În schimb, secţiunea Un Certain Regard a fost cîştigată anul ăsta de filmul unguresc "White God", de Kornel Mundruczo, "dedicat lui Miklos Iancso", un thriller psiho-social antologic: "păsările" hitchockiene sunt înlocuite de cîinii maidanezi, care, cu sutele, se răzbună, atacă şi pedepsesc sălbăticia umană şi rasismul generator de crimă...

Spre deosebire de alţi ani, cînd Premiile de interpretare au mers spre nume noi sau exotice, acum ele au fost acordate unor figuri de primă mărime ale planetei cinema: Julianne Moore, magnifică în rolul actriţei hollywoodiene din "Maps to the Stars", al lui Cronenberg, şi britanicul, actor shakespearean, Timothy Spall, din "Mr. Turner", de Mike Leigh (o biografie a unui pictor al luminii, Turner, ca făcută de un Cezanne!) A fost şi un mod inspirat al juriului de a bifa două filme de clasă, care s-ar fi putut plasa oriunde în palmares.

După festivitatea de premiere, te urmăreşte discursul lui Xavier Dolan, care a ştiut să-şi depăşească dezamăgirea şi să-şi repete, lui însuşi, ce are de făcut pe viitor: "să visezi, să îndrăzneşti, să munceşti, şi să nu abandonezi niciodată!"

Cît despre juriu, indiferent de alegerile prin definiţie discutabile, se declară in corpore mulţumit că a văzut atîtea filme inspiratoare, care îţi trezesc pofta de a merge mai departe...