Palmaresul în alb-negru

Aşadar, marele cîştigător al celei de-a 62-a ediţii a festivalului de la Cannes e Michael Haneke, cineastul austriac care, la 67 de ani, reuşeşte, în fine, să-şi adauge şi o Palme d’or la colecţia de premii, pentru filmul numit "Panglica albă”.

S-a zvonit, înainte de festivitatea de premiere, că juriul, izolat la o vilă bine păzită, pe înălţimile Cannes-ului, ar fi deliberat foarte conflictual, şi că unii membri ar fi ameninţat chiar cu demisia în semn de protest faţă de "dictatura" preşedintei Isabelle Huppert. Dar, la conferinţa de presă, imediat după ceremonia de premiere, juraţii au apărut hotărîţi să afişeze o unitate de monolit şi - dacă interesele Cannes-ului o cer! - să joace aria armoniei, să se declare prieteni pe viaţă, să laude stilul democratic în care a condus juriul Isabelle Huppert şi, mai ales, să refuze să vorbească despre orice dezacorduri interne. Sau despre orice acorduri... Pentru că orice jurizare presupune, ca la biliard, lovituri cu efecte colaterale, jocuri şi jocuri. Acum, "les jeux sont faits".

Mai mult decît în alţi ani, ediţia 2009 a prezentat un pachet compact de filme, în sensul că au fost multe filme bune, de valoare sensibil egală, multe titluri care ar fi putut figura, la fel de bine, fără să se mire nimeni, în dreptul premiului Palme d'or. Pînă la urmă, marca fiecărei ediţii, filmul care rămâne în istoria Cannes-ului, e filmul care cîştigă Palme d'or. 2009 va rămîne ediţia Haneke. Prestigiosul şi inegalul (dar asta e altă poveste) cineast austriac a venit cu un film bergmanian, glacial şi incandescent, inocent şi pervers, în alb-negru, despre punctul de întîlnire dintre puritate şi crimă. Un film clasic, romanesc (două ore şi jumătate), însoţit de vocea unui povestitor, un personaj ajuns la bătrîneţe, care îşi aminteşte un episod straniu şi neelucidat din vremea tinereţii lui.  Într-un sat nemţesc, înainte de primul război, nişte copii comit - nevăzuţi, necunoscuţi - o serie de atrocităţi, în care, pe termen lung, privind prin tunelul istoriei, se poate descifra ADN-ul fascismului;  "şcolarii de azi, naziştii de mîine"... Filmul lui Haneke, de un interes universal, poate fi citit ca o parabolă despre "originea răului", despre bomba cu efect întîrziat care ticăie la fundaţia celui mai - aparent - calm, ordonat şi aşezat moment al istoriei.

Marii perdanţi ai ediţei, consideraţi, pînă în ultima clipă, marii favoriţi, şi care n-au mai apărut deloc în palmares - dar aşa e la Cannes!, la război ca la război! - sunt consideraţi Jane Campion, Marco Bellocchio, Almodovar, Elia Suleiman. Haneke figura şi el printre posibilii cîştigători, doar că toată lumea îi dădea mai puţine şanse, tocmai pentru că Isabelle Huppert a jucat în "Pianista" regizată de el, deci s-ar fi putut vorbi de "favoritism" sau de "conflict de interese". Aceasta a fost chiar prima întrebare adresată lui Isabelle Hupert, la conferinţa de presă; răspunsul a venit scurt şi sec: "Da, am jucat în regia lui Haneke, şi sunt cu atît mai bucuroasă că am putut să particip la recunoaşterea unui film excepţional, asta-i tot!" Isabelle Huppert are dreptate. Filmul lui Haneke e cu adevărat excepţional. La acest capitol, palmaresul nu va naşte controverse.

În schimb, alte opţiuni ale juriului sunt contestabile şi contestate (de mulţi ani n-am mai auzit asemenea huiduieli în sala de presă, la anunţarea unori premii). De pildă, pare de neînţeles cum - într-un an cu o asemenea selecţie şi cu asemenea maeştri rămaşi pe dinafară -, toate cele trei filme asiatice din competiţie, şi chinezul, şi coreeanul, şi filipinezul, care au avut o presă defavorabilă, pleacă acasă cu cîte un premiu! Pare cel puţin ciudat ca un "juriu de artişti" să facă politichie în palmares şi, într-o competiţie cu atîtea scenarii admirabile, să premieze drept cel mai bun scenariu "Spring Fever", un scenariu prost, dezlînat şi prolix, numai pentru că el e "made in China", unde se pare că e o chestiune de mare curaj că un bărbat se îndrăgosteşte de un alt bărbat, şi apoi  doi bărbaţi se îndrăgostesc de un alt bărbat (subiect la modă, "militantism" la ordinea zilei)...

Al doilea premiu ca importanţă din palmares, aşa-numitul "Grand Prix", a rămas în Franţa, pentru "Un profet", de Jacques Audiard, un policier impur şi dur, şi el (majoritar) alb-negru.

Premiul special al ediţiei, pentru ansamblul operei şi pentru contribuţia la istoria filmului - i-a revenit lui Alain Resnais, decanul de vîrstă al competiţiei; urcat pe scenă, cu o cămaşă roşie şi cu ochelari negri, e singurul care a avut parte de o standing ovation în seara de închidere.

Premiul juriului a reunit, ex-aequo, într-un stupefiant eclectism al gustului, un film de vampiri (coreean) şi un film în buna tradiţie a realismului social britanic ("Fish Tank", de Andreea Arnold).

Foarte inspirate s-au dovedit cele două premii de interpretare, care au şi meritul că, indirect, introduc în palmares două nume mari: Tarantino şi Lars von Trier. Premiul de interpretare masculină: Christoph Waltz (actor austriac stabilit la Londra, multipremiat în cei 30 de ani de cînd joacă), un colonel SS-ist memorabil, în "Inglourious Basterds", filmul de război al lui Quentin Tarantino. Şi Premiul de interpretare feminină: Charlotte Gainsbourg, arzînd fără nici o rezervă în rolul unei femei în plină dezlănţuire patologică, în "Antichristul" lui Lars von Trier.

Ca un post-scriptum al ediţiei: pentru noi e important că, în secţiunea "Un certain regard", i-a fost acordat Premiul Juriului (al doilea ca importanţă) lui Corneliu Porumboiu, pentru "Poliţist, adjectiv" (care a luat şi Premiul Fipresci). Deci, iată, şi anul ăsta filmul românesc a urcat pe podiumul cîştigătorilor.

Să vedem ce va fi în 2010. Ne e dor de Palme d'or!