PALMARESUL DE NIRO

La ceremonia de premiere, preşedintele juriului, Robert De Niro, şi-a încheiat micul discurs improvizat în acea combinaţie de franceză şi engleză, zisă frangleză: « J’espere que it’s OK ! ». Da, Mister President, e un palmares OK !

Sigur că au existat şi victime colaterale. Şi încă ce victime! Cîţiva mari cineaşti (finlandezul Kaurismaki, italienii Moretti şi Sorrentino) au venit cu filme excepţionale şi au plecat fără niciun premiu, ceea ce e pe cît de nedrept, pe atît de normal… « Cum vi s-a părut filmul lui Nanni Moretti, « Habemus Papam », şi cum vi s-a părut Michel Piccoli în rolul Papei ? », a fost întrebat, cu un ton de reproş subînţeles, preşedintele De Niro, la conferinţa de presă a juriului, imediat după festivitate: « Mi s-au părut extraordinari, dar n-am avut decît şapte premii ! » Care, de fapt, au fost opt, pentru că Grand Prix (Marele Premiu) a fost acordat ex-aequo, cu o aprobare specială dată de conducerea festivalului, fiind vorba de o ediţie atît de densă şi atît de diversă. Aşadar :

PALME D’OR : «The Tree of Life » (Arborele vieţii), de Terrence Malick. Modul cel mai atipic posibil de a face film, provenind, paradoxal, din lumea pragmatismului absolut : industria cinematografică americană. Autorul e un mare cineast, care, la 68 de ani, se află doar la al cincilea film. E şi un intelectual autentic (profesor de filosofie şi de religie, traducător din Heidegger, critic independent) ; e şi un om care are oroare de expunere, nu urcă pe scenă, nu apare la conferinţe de presă, nu se lasă filmat, cea mai recentă fotografie a lui datează de acum cinci ani ! Americanii îi spun « geniul secret ». Filmul lui (despre care am scris în Jurnalul de vineri) e o splendidă sfidare a tot ceea ce presupune « cinema-ul de public ». Cu alte cuvinte, un « film de autor », o operă stranie şi tulburătoare, un fel de jurnal autobiografic şi cinematografic al unui filosof, în care bietul « microcosmos uman » e plasat în contextul cosmosului infinit şi al istoriei vieţii pe Terra…Într-adevăr, îţi trebuie geniu ca să aduci, în acelaşi film, şi provincia americană a anilor ’50, şi dinozaurii (care se pare că ne-au stăpînit planeta 160 de milioane de ani), şi să nu fii cîtuşi de puţin ridicol, dimpotrivă, să fii sublim…O Palme d’or oarecum muzeală, pentru că e greu de crezut că marele public va rezista, peste 2 ore, la un film « de stare », la o simfonie vizuală, în care nu e uşor de înţeles « cine cu cine şi de ce »… Va fi foarte interesant de văzut cum va trata pragmaticul Hollywood acest film anti-convenţional, care nu-i vine deloc mănuşă, şi cum o să claseze Oscarurile o superproducţie cu staruri (Brad Pitt, Sean Penn), dar cu un metabolism de film experimental. În orice caz, Oscarul pentru cea mai bună imagine e ca şi dat !

GRAND PRIX (Marele Premiu), ex-aequo, filmul turc « A fost odată în Anatolia », de Nuri Bilge Ceylan (în tonuri demne de un Gogol al cinematografului, o anchetă judiciară, în Turcia profundă), şi filmul belgian « Puştiul cu bicicletă », al fraţilor Dardenne, povestea unui copil blond, îmbrăcat în roşu, cu nume rusesc, abandonat de un tată incapabil să-l iubească, în timp ce el, copilul, are o infinită capacitate de a iubi. Un film ca o «mică serenadă», cu o linie melodică simplă şi desăvîrşită.

PREMIUL PENTRU REGIE a fost cîştigat de un regizor danez, Nicolas Winding Refn, pentru un film american de gen, « Drive », cu urmăriri, sînge, suspense, bătăi, explozii, valize cu bancnote şi tot tacîmul, dar un tacîm de argint sau de colecţie, strălucitor de bine făcut ! Acest danez talentat, cu un destin de roman de aventuri, e un om fără studii de cinema (exmatriculat şi dezertor din diverse şcoli), şi care declară că s-a inspirat din poveştile Fraţilor Grimm! Nu degeaba susţine mama lui că e genial (şi la conferinţa de presă, şi pe scenă, regizorul de 41 de ani a ţinut să spună acelaşi lucru : că mama lui i-a spus întotdeauna că e genial ! Deci, dincolo de umor, consideră că e lucrul care i-a folosit cel mai mult)…Un lucru e sigur: dintre toate titlurile palmaresului, e singurul care va face bani. Mulţi.

PREMIUL JURIULUI : « Poliss », de Maiwenn (actriţă şi regizoare născută în Franţa în 1976), despre o brigadă de poliţie la lucru, în stilul unui serial american bine făcut. Este, poate, singurul titlu supraevaluat din palmares. Un « Vive la France ! » al juriului ?

PREMIUL DE INTERPRETARE MASCULINĂ : Jean Dujardin, în « Artistul », de Michel Hazanavicius - despre epoca de aur a cinematografului, într-un memorabil film mut, în anul de graţie 2011 ! Este şi titlul subevaluat al palmaresului (în sensul că merita ceva mai mult). Jean Dujardin, în rolul starului glorios şi decăzut, are un farmec comparabil cu cel al unui Douglas Fairbanks, sau chiar al unui De Niro, dar n-a avut parte pînă acum de o industrie care să-l lanseze cu adevărat. Începînd cu acest Cannes, s-ar putea să aibă. Cel mai celebru producător american a promis, la festival, că-l va lansa peste Ocean (« Cine e acest Dujardin ? E cunoscut în Franţa ? Pentru că în America o să am eu grijă ! »).

PREMIUL DE INTERPRETARE FEMININĂ : Kirsten Dunst, în «Melancholia», de Lars Von Trier. S-ar putea scrie un întreg eseu despre atitudinea juriului, de a premia, indirect, un autor declarat persoană « non grata » la festival (Catherine Deneuve a avut o bună observaţie, spunînd că e adevărat, omul a spus nişte inepţii, dar şi mai inept e modul în care s-a servit presa de toate inepţiile lui, scoţîndu-le din context şi amplificîndu-le). Premiul a fost acordat tocmai pentru a sublinia faptul că omul e una şi opera e alta. Aşa că trofeul i-a revenit blondei fostă « Maria Antoaneta », care joacă la Von Trier o tînără maniaco-depresivă-excentrică-melancolică-vizionară, astenizată de propria nuntă, dar nu şi de sfîrşitul lumii.

In fine, cel de-al şaptelea premiu, şi ultimul, al unui palmares prea mic pentru o ediţie atît de mare, PREMIUL PENTRU SCENARIU, a fost acordat regizorului israelian Joseph Cedar, pentru « Nota de subsol », genul « comedie intelectuală de actualitate », despre rivalitatea dintre un tată şi un fiu, în mediul universitar. Un scenariu pe care şi un Woody Allen ar fi fost bucuros să-l scrie.

În loc de concluzie : ediţia 2011 va rămîne în istorie ca ediţia Terrence Malick, ediţia unei Palme d’or care a încercat să împingă, fie şi milimetric, dar mai departe, limitele celei de-a şaptea arte…