Palmares cu un absent nemotivat

Pentru mine, ediția a 71-a a Cannes-ului va rămîne ediția în timpul căreia Lucian Pintilie ne-a părăsit, a plecat într-o lume mai bună... A fost Cineastul care ne-a reprezentat și ne-a exprimat cel mai puternic – și cred că sunt mulți cei care simt așa!...

A fost o ediție tristă, din multe puncte de vedere. Dominată de un feminism superficial și de paradă, cu o competiție eterogenă, cu cîteva filme sub nivelul mării, cu singurul film de Autor de anvergură (Lars von Trier) proiectat paradoxal în afară de concurs, și, în final, cu un palmares echilibrat, pe principiul „de toate pentru toți”! Un palmares ca livrat la cheie, cu confort sporit!

Pentru că, aparent, totul e foarte corect la acest palmares „judicios”. Spre deosebire de alte ediții, nu descoperi niciun dram de provocare sau de sfidare... Palme d’or a mers în Japonia, la un autor adevărat, Kore-Eda Hirokazu, pentru un film în stil clasic (O afacere de familie), despre lumea marginalilor, despre rezervele de splendidă umanitate pe care le poate ascunde „drojdia societății”... Grand Prix i-a fost acordat lui Spike Lee, pentru un film despre rasism (BlackKKlansman) bine făcut (chiar dacă, cinematografic vorbind, lipsit de orice originalitate), genul de film care, spre deosebire de restul palmaresului, va face public în Mall! Totuși, analizînd lucrurile cu luciditate, nu poți să nu remarci că au rămas total pe dinafară cîteva filme de autor mult mai interesante decît ceea ce propune palmaresul, de pildă filmul sud-coreean care a luat premiul Fipresci (Burning), sau filmul turcului Nuri Bilge Ceylan (Părul sălbatic), excepțional, proiectat în ultima zi, motiv pentru care nici n-a mai apucat să intre în pronosticurile presei. În schimb, în toate „palmaresurile imaginare” ale presei apare filmul rusului Kirill Serebrennikov (Vara). Ei bine, din motive obscure, palmaresul l-a ignorat cu desăvîrsire!...În timp ce, în huiduielile sălii de presă, Premiul juriului a fost acordat unui film (Bazar) al unei regizoare libaneze (Nadine Labaki), despre emigrație, sărăcie și condiția mizerabilă a unor copii care nu au acces la educație și la dragoste, un film plin de bune intenții, omenește vorbind (drept care a și luat, pe merit, Premiul juriului ecumenic!), dar absolut nul, privit din perspectiva filmului de autor! Or Cannes-ul se vrea, cel puțin teoretic, un festival al filmului de autor, și nu un festival de telenovele social-politice?

Uneori nedreptatea sau derapajele de gust sunt flagrante! De pildă, la secțiunea Un certain regard, juriul condus de actorul Benicio del Toro a declarat cîștigător un film cu doi „troli” de sex nedefinit, un film de o urîțenie rară, lipsit de orice inteligență artistică - în schimb a expediat în dreptul premiului de regie filmul lui Serghei Loznitsa, Donbass, opera unui maestru!

Intorcîndu-ne la Palmaresul competiției și la configurația lui, ai impresia că Premiul pentru scenariu a devenit un fel de premiu de consolare pentru autori care n-au încăput în altă parte! (ironia sorții, l-au primit, ex-aequo, două filme care n-au strălucit cîtuși de puțin prin scenariu, ci tocmai prin privirea regizorală: iranianul Jafar Panahi (Trei fețe) și italianca Alice Rohrwacher (Fericitul Lazzaro). Premiile de interpretare le-au luat doi actori plini de naturalețe expresivă, dar care nu vor deveni niciodată staruri (neprofesionistul Marcello Fonte, din Dogman, al italianului Matteo Garrone și o actriță kirghiză, Samal Yeslyamova, din Ayka, de Serghei Dvortsevoi). Premiul pentru regie a revenit polonezului Pawel Pawlikowski, pentru Războiul rece, cronica unei iubiri, în umbra cortinii de fier. Singura invenție a palmaresului a fost o „Palme d’or specială”, acordată lui Jean-Luc Godard, la 87 de ani, decanul de vîrstă al competiției, în mod sigur nu pentru filmul propriu-zis, ci pentru că e un cineast care a făcut istorie, care a împins arta filmului mai departe. Ceea ce nu s-ar putea spune și despre această ediție a Cannes-ului!