Normalităţi excepţionale

Să Începem anul 2003 cu un gust bun, cinematografic vorbind, şi să recunoaştem - nu în cadrul unui pluguşor întîrziat, ci în cadrul unei realităţi surprinzătoare - că, în ciuda tuturor "lipsurilor, neajunsurilor şi deficienţelor", ultimele luni ne-au pus în faţa unei avalanşe de evenimente de o densitate fără precedent în peisajul autohton: o serie de premiere româneşti, o serie de festivaluri sau "săptămîni" (ale filmului european, britanic, francez), festivalul DaKino, festivalul CineMaIubit, premiera Tosca în prezenţa Angelei Gheorghiu; şi, peste tot, săli pline (ca-n vremurile bune, s-ar putea spune, dacă acele vremuri n-ar fi fost rele!)...

Aşadar, am intrat în anul care va confirma sau va infirma dacă toată efervescenţa din 2002 a fost de substanţă sau a fost accidentală; rămîne de văzut în ce măsură climatul cinematografic românesc se va însănătoşi cu adevărat, va căpăta coerenţă, soliditate, continuitate, sau va funcţiona mai departe pe principiul deal-vale, cînd la bal cînd la spital, ba în selecţie la Cannes, ba luni de zile fără absolut nici o premieră !

Dintre momentele mai colorate ale sfîrşitului de an, nu se poate să nu notăm şi noi, pentru posteritate, trecerea meteorică prin Bucureşti a unei stele ca Angela Gheorghiu, aflată la apogeul unei cariere internaţionale de excepţie (deşi, apropo de "apogeu", celebra soprană spunea, la conferinţa de presă, că nu-şi face niciodată bilanţul: "nu fac bilanţ; cînd vocea n-o să-mi mai răspundă, atunci o să fac!"... Fiecare meserie cu stresurile ei!). Raportîndu-se la Tosca, pe care o "întruchipează" şi, mai ales, îi dă glas, interpreta îşi recunoştea afinităţi temperamentale cu personajul ("ştiu şi eu ce înseamnă pasiunea, gelozia, dragostea"), cu o singură rezervă: violenţa ("cu violenţa nu pot să fiu de acord"; moment în care cineva de la conferinţa de presă a avansat ipoteza că, dacă Puccini ar fi scris opera pentru Angela Gheorghiu, altul i-ar fi fost finalul!). Momentul preferat al sopranei e aria "Vissi d'arte", scrisă de Puccini special pentru Hariclea Darclee : "În momentul acela, Tosca sînt eu!"... Se pare că şi Puccini ar fi spus, cîndva, "Tosca sînt eu!"; dar - de la o Maria Callas sau de la o Renata Tebaldi şi pînă azi - cîte "voci de aur" n-au mai spus şi nu vor mai spune "Tosca sînt eu"?

După premiera mondială a filmului, de la Veneţia, în toamna lui 2001, această Tosca, produsă de Daniel Toscan du Plantier, a rulat cu succes, şi cu presă foarte bună, de-a lungul şi de-a latul planetei; aşa că obiectivul primordial al producătorului - acela de a scoate opera "din ghetou sau din catedrală" şi de a o îndrepta spre marele public - a fost atins cu brio. Regizorul, Benoit Jacquot, mărturisea, într-un interviu, că nu e specialist în operă, nu e nici măcar meloman, e mai degrabă melofob! Ceea ce l-a interesat pe regizor n-a fost cîtuşi de puţin un spectacol-conservă cu cîntăreţi iluştri, ci un film al pasiunilor care se dezlănţuie devastator şi muzical... În acelaşi sens, "vocile ilustre" au devenit actori de film: expresivitatea Angelei Gheorghiu, în viziunea regizorului, e menită să evoce marile actriţe ale filmului mut! Şi Roberto Alagna - Caravadossi, cel care n-a iubit niciodată viaţa mai mult decît în clipa morţii -, şi Ruggero Raimondi - Scarpia, cel care recunoaşte "Tosca, mă faci să-l uit pe Dumnezeu" - sînt, în filmul lui Jacquot, nu atît - sau nu numai - "voci", cît figuri cinematografice care se ţin minte, departe de emfaza sau de artificialitatea care subminează, de multe ori, apariţiile pe ecran ale unor vedete ale operei.

Tot sfîrşitul de an ne-a pus în faţa unei premiere de film documentar, Franzela exilului, despre Caragiale la Berlin, de Alexandru Solomon, produs de Fundaţia Arte Vizuale (FAV). Se împlinesc zece ani de cînd această fundaţie, condusă de Vivi Drăgan Vasile, continuă să existe şi să producă lucruri de calitate, uneori în indiferenţa generală; conform programului, fundaţia "încurajează în special filmul documentar şi cel experimental, cu alte cuvinte exact acele genuri neglijate atît de sistemul de stat cît şi de cel privat". În cei zece ani, FAV a produs peste 80 de programe video, a participat de peste 200 de ori la festivaluri, a cîştigat cîteva zeci de premii; dar... "în zece ani, niciodată n-am putut vinde onorabil ceva!", zicea Vivi Drăgan Vasile; televiziunile nu sînt interesate să achiziţioneze şi să difuzeze, decît extrem de rar, asemenea filme. E un miracol că, în aceste condiţii, Fundaţia reuşeşte, totuşi, să supravieţuiască, şi încă performant! Despre ultima producţie FAV, "Franzela exilului", vom scrie într-un număr viitor.

Pînă atunci, vorba lui Caragiale, "Fiţi sănătoşi şi veseli"!