Nasul Monicăi

Monica e Monica Bellucci, una dintre cele mai frumoase actriţe ale lumii, la această oră, supranumită "Belluccissima"; ea e Cleopatra (în comedia lui Alain Chabat, Asterix şi Obelix, Misiune: Cleopatra, care s-a bucurat de mare succes de public în Franţa şi peste tot în lume pe unde a mai rulat, deci mai mult ca sigur şi la noi, unde figurează printre premierele lunii februarie). Cezar e însuşi regizorul, Alain Chabat. "Pentru acest film aţi scris scenariul, aţi făcut regia şi aţi interpretat rolul lui Cezar. Vă place puterea?", a fost întrebat regizorul. Care, cu umor, fantazează: "Da, pe platou am avut statui gigantice cu mine, oamenii erau obligaţi să se prosterneze înaintea lor, aveam vestale virgine care mă adorau, lumea îmi vorbea în latină... Cred că este important să menţii echipa sub control prin teroare!"...

Dacă există o formă de dictatură în Asterix..., aceea e dictatura inteligenţei. Modul în care filmul reuşeşte să fie amuzant pentru cele mai diferite categorii de public, modul în care reuşeşte să alterneze şi să interfereze "nivelurile"... De la un copil care nu are decît cultura desenului animat şi pînă la un egiptolog capabil să descifreze hieroglifele, oricine poate găsi, pe ecran, un motiv să zîmbească, ceea ce - în limitele genului - nu e puţin lucru. Filmul e o glumă (dar o glumă bună), care amestecă "înaintea erei noastre" cu era efectelor speciale (mecanice şi digitale), un joc care cultivă cu graţie (post-modernistă?) anacronismul, aluzia, "clin d'oeil"-ul pentru iniţiaţi. De pildă, pe inventatorul unui ascensor avant la lettre din film, un fel de scripete tras de robi, care să-i urce pe Cezar şi Cleopatra, îl cheamă... Otis (numele celei mai faimoase companii producătoare de lifturi din Europa!) ş.a.m.d. Sau, multe replici ale scenariului sînt... replici la expresii celebre, comutate din alte secole în anul 52 î.C., cînd Cleopatra face un pariu "istorico-imobiliar" cu Cezar: dacă Ea va reuşi să construiască, în deşert, în fix trei luni, un palat magnific, cu 662 de camere şi cu grădini, şi cu tot tacîmul epocii, El va declara public că poporul egiptean e cel mai grozav popor din lume! Toată povestea va fi o cursă pentru realizarea (sau sabotarea) măreţului proiect, cursă în care vor face minuni de vitejie reprezentanţii "galilor" - clasicii benzilor desenate, Asterix şi Obelix, jucaţi de Gérard Depardieu (Obelix, cel care, cînd era copil, a căzut în cazanul cu poţiune magică!) şi de Christian Clavier (Asterix, mustăciosul cu "umor glacial", cum îl defineşte regizorul), plus un "guru-druid", autorul unei licori care face din oricine un superman, jucat de Claude Rich -, plus un tînăr arhitect avangardist (Jamel Debbouze), plus un arhitect oficial, "salierist" (Gérard Darmon, în care regizorul a văzut "un personaj shakespearean rănit"), plus un căţel Idéfix, importat din Galia în ţara pisicilor, plus un echipaj de piraţi păguboşi, conduşi de Barbă Roşie şi plus mulţi alţii!

Ambiţia lui Alain Chabat, creatorul acestui nou episod cinematografic (produs tot de Claude Berri) din aventurile lui Asterix şi Obelix a fost aceea de a se întoarce la "spiritul benzilor desenate ca formă de artă"; se vede cu ochiul liber că translarea "benzilor" în film a fost făcută nu de un spirit iconoclast, ci de un admirator fanatic. Oricît de mult au fost modificate şi adăugate personaje, acţiuni sau gaguri - totul e făcut în spiritul paginii originare, în spiritul dialogurilor lui René Gosciny şi al desenelor lui Albert Uderzo. Gosciny se pare că obişnuia să spună: "Noi nu prea punem femei în Asterix, dar cînd punem, este Cleopatra!" Şi ce femeie!, insistă cineastul să ne convingă (deşi Monica Bellucci are mai degrabă un aer de bibelou capricios decît de regină fatală): "E extraordinară în postura reginei, şi apoi, nasul acela..." Nasul Cleopatrei a făcut istorie (se ştie, dacă el ar fi fost mai scurt - faţa lumii ar fi arătat altfel); nasul Monicăi Bellucci, fiind perfect, nu se mai vede, e ca şi inexistent, deşi toată lumea vorbeşte, în film, despre el...

Într-unul dintre momentele cele mai pline de haz ale filmului, acţiunea se întrerupe şi vocea povestitorului ne anunţă că "Dată fiind violenţa scenei, mai bine să vă arătăm un documentar despre languste! Despre cum se hrănesc ele, şi cum reuşesc ele să rămînă umane"!

Apropo de "să rămînă umane", filmul îţi induce o uşoară nostalgie. Văzută în oglinda retrovizoare a comediei, omenirea pare că a progresat, într-adevăr, atît de puţin; defectele s-au perpetuat peste veacuri - ticurile constructorilor veşnic neparolişti, instigările sindicalist-naţionaliste, birocraţia - "papirografia" etc. etc... În schimb, într-o secvenţă "magică" din film, vedem seminţe aruncate în nisip şi palmieri ţîşnind vijelios din ele, crescînd în cîteva secunde ("Mai repede nu pot", se scuză magicianul). În mii de ani, nici măcar la atît n-a putut omenirea să ajungă: să crească un palmier în cîteva secunde...

P.S. Atenţie: uşierul de la banchetul final, cel care îl ţine pe Cezar la uşă, e nimeni altul decît Mathieu Kassovitz!