Mungiu, mai aplaudat decăt Wong Kar Wai

Corespondenţă de la Cannes

Intămplarea a făcut (deşi nimic nu e intămplător la Cannes!) ca in prima zi a acestei ediţii rotunde (a 60-a), inainte de seara de gală inaugurală, prezentată de frumoasa Diane Kruger, inainte de sosirea starurilor, cu explozia aferentă de modă, limuzine, yahturi, fani şi paparazzi, presa internaţională să fie invitată să vadă două filme din competiţie.

Corespondenţă de la Cannes

Intămplarea a făcut (deşi nimic nu e intămplător la Cannes!) ca in prima zi a acestei ediţii rotunde (a 60-a), inainte de seara de gală inaugurală, prezentată de frumoasa Diane Kruger, inainte de sosirea starurilor, cu explozia aferentă de modă, limuzine, yahturi, fani şi paparazzi, presa internaţională să fie invitată să vadă două filme din competiţie.

Acestea au fost "My Blueberry Nights", de Wong Kar Wai, şi "4 luni, 3 săptămăni şi 2 zile", de Cristian Mungiu. Mărturisesc că am avut emoţii, din mai multe motive (in afară de cele "din raţiuni patriotice")!

In primul rănd, pentru că, in principiu, nu e deloc uşor (ca să nu spun că e o postură destul de ingrată) să fii plasat chiar la inceputul vizionărilor de presă.

In al doilea rănd, pentru că nu e uşor să te afli intr-o asemenea companie: un regizor nou venit in Competiţie, din Est, cu un film cu buget mic, cum e Cristian Mungiu, alături de un alintat al Cannes-ului, cum e "hongkonghezul" Wong Kar Wai (fost premiant la alte ediţii şi fost, anul trecut, preşedintele juriului), un maestru al cinemaului asiatic, aflat acum la primul lui film vorbit in engleză, filmat "out of Asia", cu o producţie rezultată dintr-un savant montaj financiar multinaţional, filmul ales de organizatori drept coperta de deschidere a festivalului...

IMPORTANŢĂ.Pentru cariera lui Cristian Mungiu, momentul are o importanţă specială. Pentru că una e să fii la Cannes intr-o secţiune paralelă (cum a şi fost, in 2002, cu premiatul "Occident"), şi alta e să fii in Competiţia propriu-zisă, să fii unul dintre cei 22 aleşi din... 1.615! (cifra furnizată de directorul artistic al festivalului privind numărul de lungmetraje vizionate in 2007 de comitetul de selecţie). Se inţelege că simpla prezenţă in ultraselectiva competiţie e o performanţă in sine. O performanţă cu care filmul romănesc s-a intălnit rar (după '89, doar de două ori, prin Lucian Pintilie şi Mircea Daneliuc). In ultimii ani, la Cannes, in alte secţiuni decăt competiţia oficială, tineri cineaşti ai "noului val" (Cristi Puiu, Porumboiu, Mitulescu) au căştigat premii importante şi au creat, in jurul filmului romănesc, un curent de apreciere şi de simpatie, un climat extraordinar de propice, care poate fi menţinut intr-un singur fel: filme bune, produse constant. Selectarea lui Cristian Mungiu in răvnita şi invidiata competiţie de la Cannes poate fi văzută, dincolo de valoarea filmului in sine, şi ca un reflex al acestui climat internaţional favorabil din jurul filmului romănesc.

RISC. Prezenţa intr-o competiţie de anvergura Cannes-ului presupune, insă, şi un imens risc. Pentru un regizor consacrat, cu mai multe selecţii la activ, o eventuală cădere la Cannes nu inseamnă neapărat o tragedie. Pentru un veteran glorios, niciodată nu e cea din urmă ediţie, iar onoarea "nereperată" poate fi reparată la anul. Dar, pentru un artist selectat pentru prima dată, lucrurile se prezintă cu totul altfel: competiţia e un catalizator necruţător, o scenă deschisă, cu toate proiectoarele aprinse şi indreptate spre ea, deci orice cădere poate avea ecouri şi efecte dezastruoase asupra unei cariere incipiente. Cannes-ul e o splendidă trambulină, e adevărat, dar o trambulină de la care, sărind, poţi să-ţi frăngi gătul! La ora la care scriu aceste rănduri, imediat după proiecţie, pot spune, cu deplină linişte, că saltul lui Cristian Mungiu a fost unul excepţional. O poveste simplă, din epoca de aur. Povestea unui avort provocat, pe vremea in care o asemenea "acţiune" putea conduce direct la puşcărie. O zi din viaţa a două studente, prietene, şi a unui "domn Bebe", care, ca să-şi presteze serviciile, intr-o cameră de hotel, işi cere plata in natură. Tot filmul se sprijină, de fapt, pe umerii celor trei personaje, şi pe talentul a trei actori: Anamaria Marinca (de o energie dramatică formidabilă, in rolul unei prietene care la nevoie se cunoaşte), Vlad Ivanov (pervers, dar şi franc, feroce, dar şi demn de milă), şi Laura Vasiliu (imaginea insăşi a inocenţei vinovate). Nu degeaba, intr-o notă din caietul program, regizorul zice că, dacă e total mulţumit de ceva, atunci acel ceva e jocul actorilor. Cred insă că ar fi meritat să adauge şi imaginea! Oleg Mutu (născut in '72 la Chişinău, absolvent UNATC) izbuteşte o imagine paradoxal extrem de "lucrată", de prezentă, de retorică, şi in acelaşi timp cu un efect de naturaleţe halucinant! Din mulţimea de cadre memorabile, aş alege incadratura cu chelnerul care inşiră meniul cu capul "tăiat", ieşit din ecran, de un efect comic irezistibil!

APLAUZE. Stilul regizoral probează originalitate şi sobrietate in maniera de a povesti, vizual şi dinamic; de la "Occident" au trecut doar cinci ani, dar evoluţia, să-i zicem, "sentimentală" a regizorului, de la spuma de şampanie inspre esenţa dură a lucrurilor, pare de ani lumină.

Filmul lui Mungiu a ţinut sala intr-o concentrare demnă de un thriller, şi a fost răsplătit, la sfărşit, cu aplauze (ceea ce, la proiecţiile de presă, nu se intămplă prea des).

APLAUZE RĂZLEŢE. In schimb, după filmul lui Wong Kar Wai, căteva aplauze, (foarte) răzleţe, exprimau perfect uşoara dezamăgire a sălii. Diferenţa dintre fascinantul "In The Mood for Love", care a avut un enorm succes la Cannes, acum căţiva ani, şi acest "My Blueberry Nights" e ca diferenţa dintre, să zicem, un pistol adevărat şi unul cu gloanţe oarbe... Acea stranie melancolie, marca Wong Kar Wai, continuă să funcţioneze, dar fără puterea răvăşitoare de altădată; dansul cvasi-hipnotic al iubirilor pierdute sau regăsite, durerea innecată intr-o prăjitură cu afine, intr-un sărut, intr-un ocean de alcool, in muncă, la masa de joc sau intr-un periplu american, totul e acolo, bine pus la punct, şi totuşi...

Nu e prima oară cănd "dezrădăcinarea" nu-i prieşte unui cineast. Acolo unde un Wim Wenders, de pildă, a reuşit (cu "Paris,Texas"), un Koncealovski a ratat... Wong Kar Wai pare că se joacă de-a el insuşi, fără să se ia, neapărat, in serios. Rămăne de văzut căt de in serios il va lua juriul, condus de britanicul Stephen Frears, regizorul magnificului "The Queen", un juriu in care adevărata vedetă e laureatul premiului Nobel pentru literatură, scriitorul turc Orhan Pamuk, care mai are şi un aer de Harrison Ford! La conferinţa de presă a juriului, Michel Piccoli spunea că marele merit al festivalului e acela de a aduna filme din lumea intreagă ("in timp ce americanii nu văd decăt filmele lor"), şi de a capta, in această oglindă globală, lucruri secrete, pe care nici nu le bănuiam, despre lumea in care trăim sau trăiam.

Intr-adevăr. Bunăoară, despre epoca de aur...