Conform unei vechi tradiţii, atunci cînd cinematograful încearcă să se apropie de "viaţa unui geniu", rezultatul e, de cele mai multe ori, mediocru. Istoria e plină de filme fără geniu despre genii, filme în care genialitatea e redusă la scară, de obicei la scara bunului-simţ comun sau la scara din dos, pe principiul "un geniu pe înţelesul tuturor". Nu face excepţie de la regulă nici Ron Howard, regizorul multinominalizatului O minte sclipitoare, despre un geniu al matematicii încă în viaţă, John Forbes Nash Jr. Un critic occidental remarca, la data premierei pariziene a filmului, tocmai "limitele unui regizor care încearcă să ofere un conţinut accesibil tuturor"...
Aşa cum, în alte filme, geniile aruncă, înfrigurate, note pe portativ, aici tînărul matematician scrie febril, pe o fereastră, o avalanşă de formule smulse din mintea lui zbuciumată, concentrată la cea mai înaltă tensiune , obsedată să nască "o idee originală". Ceea ce se şi întîmplă. Ideea lui originală va revoluţiona teoriile economice ale ultimului secol şi îşi va găsi o vastă aplicabilitate... De aici şi pînă la Premiul Nobel n-a mai fost decît un pas, care, în l994, a fost făcut. Dar, în biografia celebrului matematician, odată cu erupţia matematic inovatoare a erupt şi o schizofrenie, care îi va torpila viaţa şi creativitatea; practic, geniul pustiit de boală avea să fie condamnat cînd la nebunie, cînd la coşmarul unei dureroase "normalităţi".
Impresia este că filmul a ordonat un infern clocotitor într-un scenariu limpede, raţional, şi, neapărat, optimist. Simpla comparaţie a unor date biografice reale cu povestea din film furnizează materie pentru o posibilă lecţie despre spiritul scenaristicii hollywoodiene. Bunăoară, în viaţă, matematicianul atins de schizofrenie şi-a petrecut 35 (treizeci şi cinci) de ani într-un spital, sub medicaţie puternică; nevasta l-a părăsit, iar homosexualitatea lui se pare că n-a fost un secret. Ce face filmul cu această materie de viaţă? O întoarce pe dos. Nevasta nu-l părăseşte nici o clipă (cel mult sparge oglinda de la baie într-o criză de isterie şi neputinţă), refuză să-l reinterneze, îl ajută să-şi domine boala, să se "reintegreze în societate", şi, la bătrîneţe, după o viaţă de iubire, lăcrimează, la decernarea premiilor Nobel, cînd, de pe scenă, El i se adresează direct: "Numai în misterioasele ecuaţii ale iubirii poţi găsi logică şi raţiune. Tu eşti raţiunea mea!"... Filmul a cosmetizat confortabil adevărul, dar ar fi fost mult mai interesant de aflat în ce şi-a putut găsi, în realitate, "raţiunea", în absenţa nevestei, un om bolnav şi părăsit; care i-a fost, de fapt, resortul de supravieţuire? Care au fost "misterioasele ecuaţii" din singurătatea matematicianului de cursă lungă?
Conform unei replici a doctorului din film "Nimeni n-a scăpat de schizofrenie doar prin voinţă"; şi totuşi, bonavul îşi va domina boala prin logică; halucinaţiile minţii bolnave vor fi mereu prezente, dar "mintea sclipitoare" va reuşi să le ţină la cîţiva paşi distanţă. Ca şi cînd ar fi vorba de un om cu două creiere, care se zbat în cap să nu mai locuiască împreună...
În contextul unui film relativ banal, se decupează o idee regizorală inspirată: aceea de a şterge cu totul graniţa dintre nebunie şi normalitate; personajele şi situaţiile produse de boală sînt tratate în cheie realistă, pe picior de egalitate cu "lumea normală"; spectatorul e prins într-o capcană şi obligat, pînă la un punct, să ia nebunia drept realitate şi să creadă, la rîndul lui, în adevărul halucinaţiilor. Nebunia are logica ei de fier, uneori mai puternică decît viaţa (ilogică din belşug, cum o ştim); iar schizofrenia înseamnă, prin definiţie, tocmai confuzia planurilor - planul realului şi planul, ireal, al propriei minţi...
Prin acest rol (care i-a adus, deja, un Glob de aur, şi îi va aduce, probabil, un al doilea Oscar, după Gladiatorul), neo-zeelandezul Russell Crowe îşi consolidează, la 38 de ani, statutul de mare actor al lumii. Filmul poate fi văzut şi ca o performanţă de arta actorului în sine. E fascinant cum jonglează Russell Crowe cu vîrstele şi cu "minţile" - de la tinereţea în stare de implozie, la maturitatea agresată de nelinişte şi boală (o boală care schimbă fizicul, gesturile, vocea, mersul, expresivitatea corporală), pînă la epuizarea autoironică a bătrîneţii. 47 de ani din viaţa unui om, întîmplător şi (fost) geniu. Un damnat învingător, cu un aer deopotrivă vinovat şi inocent, cu irizaţii de umor, plin de bonomie şi de blîndeţe în tot calvarul.
Într-un interviu, actorul descrie întîlnirea pe care a avut-o într-o bună zi, pe platoul de filmare, cu adevăratul John Nash, care are, azi, 74 de ani şi se prezintă ca un ins cu un spirit întortochiat, în perpetuă mică ebuliţie, capabil să improvizeze, să comenteze, să analizeze, să hamletizeze minute în şir pe marginea unei întrebări simple, de tipul "Beţi un ceai sau o cafea?". Nimic din genialul John Nash de la 22 de ani n-a mai rămas în cel de acum. Boala i-a afectat şi memoria; întrebat, de pildă, dacă fumează, matematicianul a răspuns că n-a pus o ţigară în gură în viaţa lui (cînd, de fapt, zic biografii, a fumat vreme de şapte ani)...
La întrebarea: "Vă e frică de o boală mintală?", Russell Crowe a dat un răspuns de reţinut: "Nu mi-e frică, o simt venind!"... Şi adaugă: "Oricum, ca să joci genul ăsta de rol, trebuie să fii destul de nebun!"... Nebun nu de legat, ci de premiat.
Copyright © 2009-2024 EugeniaVoda.ro. All rights reserved.
