MIEZUL NOPŢII LA PARIS

Cea mai şocantă imagine a ediţiei, de pînă acum, nu a fost pe ecran, ci în afara lui: apariţia lui Bernardo Bertolucci, la conferinţa de presă, într-un scaun cu rotile! Cel care a făcut Novecento, Ultimul tango la Paris, Conformistul, Ultimul împărat, un cineast încă plin de vitalitate, premiat acum cu o Palme d’or onorifică – să sosească într-un scaun cu rotile? Singurul care a făcut o aluzie la „situaţie” a fost Bertolucci însuşi, spunînd: „cinematecile, decît să-mi restaureze filmele, mai bine m-ar restaura pe mine!” S-a şoptit că ar fi vorba de o maladie degenerativă, dar seara, pe scenă, Gilles Jacob, preşedintele festivalului, i-a urat premiantului să mai facă multe filme, şi să iasă din starea de imobilizare temporară, „pe motive de coloană”. Bertolucci şi-a dedicat premiul lui Woody Allen, prezent în sală, lui Robert de Niro, prezent pe scenă (poate cel mai ovaţionat preşedinte de juriu din istoria festivalului; în orice caz cel mai iubit, pentru că o merită!), dar şi „tuturor italienilor care mai au forţa să lupte, să critice şi să se revolte”... Apropo de italieni, viitorul film al lui Woody Allen se va petrece la Roma, şi-l va avea pe Roberto Benigni în rolul principal! Pînă cînd vom vedea cum va funcţiona cocteil-ul dinamită Woody-Benigni, să remarcăm că, la aproape 50 de ani de la debut, Woody Allen continuă să ne uimească.

„Miezul nopţii la Paris” (Midnight in Paris), care a deschis festivalul, e amuzant, e plin de şarm - ca să folosim un cuvînt din zonă, e, dacă nu o bijuterie, atunci cel puţin o jucărie cinematografică încîntătoare. Personajul principal (jucat de Owen Wilson) e un tînăr scenarist american, aflat la Paris cu logodnica (Rachel Mc Adams) şi cu ipoteticii socri. Ironia sorţii, la Paris, simbolul oraşului romantic, logodna ajunge pe butuci. Oraşul Lumină le developează rapid nepotrivirea de caracter. Unuia îi place să se plimbe pe jos prin ploaie, celălalt preferă taxiul, unul şi-ar dori să rămînă la Paris, celălalt preferă Malibu, unul ar vrea să scrie literatură bună şi să fie liber, celălalt îl vrea scenarist bine plătit la Hollywood, şi tot aşa.

Pe vremuri, în „Roza purpurie de Cairo”, personajele lui Woody Allen spărgeau ecranul dintre realitate şi ficţiune. Acum Woody sfîşie, cu dulcele tăiş al comediei romantice, cortina Timpului. Cînd orologiul bate miezul nopţii la Paris, o maşină de epocă îl îmbarcă pe erou (blond cu o figură luminoasă, splendid jucat de Owen Wilson) de pe o străduţă a secolului nostru, şi îl duce direct în Parisul anilor ’30, unde mult îi place... Woody Allen a făcut un basm: ziua, prinţul e stresat şi nefericit; noaptea se dă peste cap şi trece în altă epocă, în care se îndrăgosteşte cu adevărat, deci nu-i mai e frică de moarte (muza e Marion Cotillard), şi în care schimbă replici de un umor delirant cu Hemingway, cu Dali (Adrien Brody), cu Picasso, cu Gertrude Stein (trecută în distribuţie „Gert”, jucată de Kathy Bates), cu Scott Fitzgerald, cu Bunuel – fantastic portretizaţi de Woody! Maşina timpului merge şi mai departe, totul culminînd cu imaginea unui detectiv al zilelor noastre fugărit la curtea Regelui Soare! Peste toate, un mesaj optimist: eliberarea de convenienţe şi de conformism e posibilă, cel puţin în Parisul lui Woody Allen!

PS S-a făcut prea mult tapaj pe marginea prezenţei în distribuţie a Carlei Bruni Sarkozy. Nimic de semnalat: prima doamnă joacă un rol episodic, absolut şters.