MARELE GATSBY, un 3D fără relief

Lux, nelinişte şi voluptate, petreceri baroce, costume strălucitoare, muzică şi angoasă – nici nu se putea găsi, în principiu, un film mai potrivit pentru deschiderea Cannes-ului, decît "Marele Gatsby", într-o nouă versiune, lansată săptămîna asta şi pe marile ecrane din Europa (inclusiv din Romania).

În 2001, după ce a inaugurat Cannes-ul cu "Moulin Rouge!", regizorul, australianul Baz Luhrmann – ca să se elibereze de stresul difuzării filmului la marele public - şi-a luat lumea în cap şi a plecat cu Transsiberianul prin stepă, echipat, după propria-i mărturisire, cu cîteva sticle de vin roşu (tot australian) şi cu cîteva audio-book-uri (ca să poată privi, în paralel, peisajul), printre care şi "Marele Gatsby". După ce a ascultat audiobook-ul şi a lichidat şi vinul, glasul roţilor de tren i-a şoptit: "O să faci filmul ăsta!" Şi iată că l-a făcut, deşi au trecut peste zece ani pînă cînd a reuşit să ducă la bun sfîrşit proiectul faraonic, de 127 milioane de dolari (finanţare americană), în 3D, dar cu un Long Island filmat în studiouri australiene, pentru că e mai ieftin!

Drept care îţi poţi imagina, la Cannes, fantoma lui Scott Fitzgerald strecurîndu-se în Palat, trecînd de controlul gen aeroport, de la intrare, şi primind acei ochelari speciali, ca să vadă filmul "în relief": ar mai recunoaşte ceva din "Marele Gatsby", scris de el în 1924, într-o vilă la cîţiva kilometri de Cannes, în timp ce Zelda, soţia-scriitoare, se afişa cu un ofiţer francez pe plaja de la Majestic? Şi dacă n-ar recunoaşte, cel puţin s-ar amuza? Pentru că asta ne sfătuieşte, de pildă, New York Times: să renunţăm la prejudecăţile literare şi cinematografice şi să profităm de un film "amuzant". Filmul a divizat critica americană: ceea ce pe coasta de Est pare amuzant, pe coasta de Vest (Los Angeles Times) pare ratat. E clar, totuşi, că, la 127 de milioane, jucăria trebuie neapărat să amuze, altfel e "de cremenal"! La asemenea mize, e de înţeles pofta regizorului de a lua Transsiberianul! Doar studiourile Warner Bros. par liniştite, susţinînd că Luhrmann e un regizor pe care "publicul îl urmează"...

Cînd era un puşti de vreo 12 ani, în 1974, Luhrmann l-a văzut pe Robert Redford în "Marele Gatsby", în regia lui Jack Clayton, cea mai izbutită din cele trei adaptări ale romanului de pînă atunci: "Redford mi s-a părut cel mai cool tip din lume, dar n-am înţeles nimic!" Drept care, acum, ca nou adaptator, a hotărît să facă intriga cît mai "comprehensibilă", şi a mai adăugat şi tehnica 3D, adică senzaţia de relief, cu preţul unor ochelari incomozi. Marele Gatsby de larg consum. Un film "de uitat" în tren! Măcar de-ar fi aşa!

De-o fi una, de-o fi alta, succes sau cădere, în acest caz se potriveşte un lucru foarte inteligent spus de Johnny Depp: "Nu ştiu de ce să-mi fie mai frică: de eşecul comercial, sau de succesul comercial"!

Cu cruzimea caracteristică meseriei, sau femeilor, o jurnalistă l-a întrebat pe Redford, ajuns acum la 76 de ani: "Credeţi că Leonardo DiCaprio ar putea fi un Gatsby mai bun decît dumneavoastră?" Am reţinut din răspunsul foarte diplomatic al lui Redford ideea că "Gatsby nu-mi aparţine", iar "romanul lui Fitzgerald trece peste timp, deci poate fi mereu repovestit, fără să te plictiseşti". Nici la versiunea cu DiCaprio nu te plictiseşti nici o clipă. Fără să aibă acces la inefabil, fără să aibă, cu adevărat, relief în profunzime, dacă se poate spune aşa, filmul exercită, totuşi, o putere de fascinaţie vizuală, ca a unei prăjituri spectaculoase şi extrem de muncite, după o reţetă complicată. Personajul cel mai important al filmului devine "povestitorul", jucat de Tobey Maguire cu un aer de Spiderman în luptă cu psihanaliza. Leo DiCaprio pare un Gatsby copleşit de greutatea personajului şi de amintirea lui Redford. În rolul iubitei lui Gatsby, Carey Mulligan e absolut superbă, singura care reuşeşte să se extragă din atmosfera de paradoxală "melodramă rece" a filmului. Spre sfîrşitul proiecţiei de presă, o parte a sălii s-a evacuat tendenţios, înainte de final, iar altă parte a rămas şi a livrat cîteva aplauze leşinate. Ceea ce nu înseamnă că la conferinţa de presă nu a fost mare îmbulzeală, pe motive de staruri (în timp ce am văzut, la Cannes, în alţi ani, capodopere "sărace", cu sala goală).

De reţinut că regizorul atrage atenţia asupra unor similitudini între epoci: "În America anilor ’20, cei bogaţi duceau o viaţă de un lux incredibil. Dar a venit crahul din 1929 şi a repus contoarele la zero. Este exact ce se întîmplă astăzi: sunt mii şi mii de Gatsby de-a lungul şi de-a latul lumii noastre!".

Dar oare contoarele au fost puse la 0, sau încă nu?