MAREA LOVITURĂ

Marea lovitură a cinematografului, la sfîrşitul anilor ’20, a fost descoperirea sonorului. Marea lovitură a Cannes-ului 2011 a fost, invers, descoperirea „mutului”! Iată povestea: în catalogul festivalului, în dreptul Competiţiei, figurează 19 titluri. Dar în ultima clipă, după ce programul era deja tipărit, organizatorii au anunţat, neaşteptat, că mai adaugă în competiţie un film, o producţie franceză, cu titlul „Artistul”, în regia unui oarecare Michel Hazanavicius (numele sună exotic, dar cineastul s-a născut în Franţa, în 1967, şi are pînă acum la activ cîteva filme cu un succes mai degrabă comercial decît de prestigiu artistic; de renume internaţional nici nu se punea problema). Şi iată – asta face şi frumuseţea festivalului de la Cannes! – ultimul venit răstoarnă toate pronosticurile şi toate ierarhiile! „The Artist” e un film formidabil (acesta e cuvîntul), care nu are cum să nu fie premiat şi la Cannes, şi la Globurile de aur, şi la Oscaruri. Ideea lui Hazanavicius (de acum încolo, un nume care trebuie memorat!) pare pe cît de excentrică, pe atît de simplă: să facă un film mut, în alb-negru! Au trecut aproape zece ani pînă să convingă un producător, pînă să scrie scenariul, pînă să pună la punct acest proiect respins de mulţi, pe traseu: azi lumea vrea 3D, cine să mai meargă la un film mut? Încă o ciudăţenie de cinematecă, greu vandabilă? Eroare. Singura regulă, în artă, e că regulile nu funcţionează.

Am vazut filmul într-o sală uriaşă, arhiplină, care l-a aplaudat de mai multe ori la scenă deschisă, şi cu frenezie la sfîrşit. Rapid, celebrul producător american Harvey Weinstein (cîştigător al ultimelor Oscaruri, cu „Discursul regelui), i-a cumpărat drepturile internaţionale. Din această clipă, un traseu triumfal a fost deschis.

Cale de o oră şi patruzeci de minute, un film mut ţine sala cu sufletul la gură. La ce? La o poveste de dragoste, o comedie melodramatică (sau o melodramă comică), plasată în Hollywoodul de la răspîntia dintre „mut” şi „sonor”. La apariţia sonorului, EL, un mare actor al filmului mut devine, brusc, inutil, şi alunecă pe toboganul anonimatului, sărăciei, alcoolului, singurătăţii. În timp ce EA, îngerul salvator - o fată de pe stradă, care făcea figuraţie şi îl admira pe el, cel din epoca de glorie - ajunge un star al sonorului. Totul se termină cu un dans electrizant al amîndurora, dintr-un muzical de epocă... Evident, povestea e un simplu pretext pentru o foarte inteligentă şi cultivată privire în mitologia artei a şaptea, cu zeii şi cu Olimpul ei, cu clişeele şi cruzimea ei, cu setea ei de noutate şi de succes. Dar marea performanţă a filmului ţine de magia şi de forţa emoţiei pe care reuşeşte să o iradieze. Este ceea ce spune şi regizorul că şi-a propus: „un cinema foarte emoţional, foarte senzorial, în care totul să treacă prin imagine, şi nu prin text”. Umor, ironie, patos, lacrimă, exaltare – filmul îşi prinde spectatorii într-o sarabandă emoţională din care îi lasă uşor nedumeriţi, la sfîrşit: cum de un „mut” poate să spună atîtea lucruri, în timp ce atîtea filme atît de vorbite pot fi atît de plictisitoare?

Numai un om din interiorul meseriei înţelege, cu adevărat, cît de greu e de făcut un asemenea film şi cît profesionalism presupune el.

Mimarea filmului mut se combină, cu mult rafinament, cu modernitatea, cu stilizarea, cu tot ce poate fi mai sofisticat în materie de imagine, de montaj, de joc actoricesc. Cei doi interpreţi francezi (Jean Dujardin şi Berenice Bejo), cu farmecul lor exploziv, par desprinşi direct din istoria filmului american al anilor ’30. Pentru autenticitate, o altă idee a regizorului a fost să filmeze totul chiar la Hollywood, în studiourile Paramount şi Warner Bros., tocmai cele care, în istorie, au aruncat urgent „mutul” la coş, atunci cînd interesele economice o cereau! Aşa că echipa de bază a fost compusă din şase francezi, restul a fost furnizat de Hollywood.

S-ar putea spune că, pentru o dată, filmul european a învins filmul american pe terenul lui!