Lupta cea mare a lui Mircea Săucan

Ca Într-un montaj de "film artistic", cei care au mers, la Cinematecă, la lansarea unei cărţi cu şi despre Mircea Săucan Fantasme şi adevăruri, de Iulia Blaga au aflat, de pe scenă, că Mircea Săucan tocmai a murit La Ierusalim, cu o dimineaţă înainte.

Citeşti, de aceea dar nu numai de aceea -, cartea, cu o febrilitate specială. Cine a fost este - în esenţă Mircea Săucan? Zice autoarea în prefaţă: "El rămîne o figură aparte printre cineaştii români, izolat în destinul său, aşa cum a fost toată viaţa, dar egal cu sine însuşi"... Egal cu sine însuşi, adică mereu altfel, mereu surprinzător, mereu imprevizibil; în materie de "imprevizibilitate" Mircea Săucan rămîne campion absolut, neegalat în spaţiul cinematografiei româneşti. Pentru că cine mai ştie vreun regizor al nostru plecat să facă "o comandă", un film de protecţia muncii, despre primul ajutor în caz de..., şi transformîndu-l într-un "poem cinematografic" de o originalitate, în context, şocantă, despre "protecţia sufletului", apt să lase perplexă şi cea mai hîrşită cenzură?... Sau un regizor plecat să facă un fel de documentar "despre ţăranii din Dobrogea" şi despre "vitalitatea agriculturii socialiste" şi transformîndu-l pe cît de firesc pe atît de aberant -, într-o poveste de dragoste, pe o plajă, dintre un român şi o rusoaică venită să caute mormîntul tatălui ei mort în război, şi, dincolo de toate, asta tocmai în perioada în care începuse "ruperea cu ruşii" ?... Drept care cineastul e chemat pe Rahovei, la Securitate, unde un locotenent major care mînca slănină cu ceapă pe o "Scînteie", îi spune, molfăind: "Cum îţi permiţi să spui că au murit soldaţi sovietici pentru eliberarea României? Noi ne-am eliberat singuri. Te pomeneşti că eşti omul lor"... "Omul lor" chiar fusese Mircea Săucan, un "adolescent comunist", de 16 ani, fluturînd frenetic un steag roşu la intrarea tancurilor ruseşti în Sighişoara, apoi un tînăr comunist care studiază regia la Moscova, la celebrul V.G.I.K., apoi angajat, în ’52, cadru de nădejde la Studioul Sahia... Dar apoi, se auto-diagnostichează Săucan, "Arta m-a ajutat să scap de orice fel de ideologie"...De fapt, încă înainte de a fi "omul lor", Mircea Săucan era omul imaginilor ( în copilărie îşi vedea, proiectate pe zidurile Castelului din Carei, imagini premonitorii, din filmele lui viitoare). Pentru că Mircea Săucan a fost destinat să fie nu "omul lor", ci omul propriei lui nebunii, nebunia de a trăi viaţa ca pe o ficţiune şi ficţiunea ca pe o viaţă ( "Eu, toată viaţa mea am trăit în Ficţiune"), nebunia de a nu face nici o diferenţă între realism şi suprarealism, nebunia de a gîndi şi simţi în imagini ( în imagini pe celuloid; sau pe hîrtie; sau direct pe propria piele, ca într-o proză a sa; Mircea Săucan chiar era omul capabil să transforme şi o carte de telefon în imagini; s-a întîmplat ca, pentru nervii lui, aşa cum o mărturiseşte, filmul să fie demonul, iar literatura îngerul). Instinctiv, fără teoretizări şi fără programe estetice, filmele lui Săucan ( să numim doar lungmetrajele: Cînd primăvara e fierbinte, Ţărmul n-are sfîrşit, Meandre, Suta de lei; ordinea e cronologică; ordinea valorică, din punctul meu de vedere, e exact invers) au venit cu imagini care iradiau, în stilizarea lor, prospeţime, adevăr, o poezie secretă, rezistentă şi astăzi, ca orice cinema adevărat ( şi nu "de vată", cum îl numea Săucan pe cel produs, în general, la Buftea). Filmele lui Săucan sînt moderne pentru că n-au fost tributare modei. Cum bine a remarcat un cronicar italian: "Săucan nu face filme cum crede că e la modă, le face cum îi trece lui prin cap"

"Da, Mircea Săucan e bolnav de imagini, scrie, în carte, Costel Safirman. O boală incurabilă. Dacă e nebun? Cu siguranţă. Dacă nebunie se cheamă să fii gata să plăteşti oricît pentru a rămîne tu însuţi"... Iar Mircea Săucan a plătit, cu vîrf şi îndesat ( filmări întrerupte, montaje mutilate, filme interzise, un negativ ars, internări şi tratamente psihiatrice, exil, premiere la distanţă de zeci de ani de la terminarea filmelor ce i se poate cere, unui om, mai mult, pentru luxul de a rămîne el însuşi?)... Asta a fost "lupta cea mare" a lui Mircea Săucan, pe care a cîştigat-o, intrînd, într-un fel, în istorie. Cu preţul unei supravieţuiri chinuite, contorsionate, la limita nebuniei şi uneori dincolo de ea. Citeşti, în carte, ce spune un prieten de-o viaţă, Radu Cosaşu: "Mircea e un om care a crezut din convingere profundă în comunism ( ...) Cum a ajuns Mircea să fie interzis ca artist după ce a fost secretar de partid la Sahia, este unul dintre acele mistere extraordinare care aparţin marilor artişti".

Descoperi, explicit sau printre rînduri, multe poveşti ( dacă se poate spune poveşti) despre mecanismele unei cinematografii în dictatură, despre atmosfera unei lumi, despre sufletul unui om. De pildă, povesteşte Săucan, cel născut, în ’28, la Paris, dintr-o mamă evreică şi un tată român ( bivalenţă care l-a torturat cale de o viaţă): "În 1987, pe 23 februarie, a murit mama mea. 23 februarie era Ziua Armatei Roşii. Nici nu se putea o dată mai bine aleasă de Dumnezeu pentru sfîrşitul vieţii ei"... Mai avem în carte şi cîteva portrete autentice ( Iliu, Lovinescu, Dan Nuţu), şi multe portrete şarjate, de o subiectivitate delirantă ( de pildă viziunea lui Săucan asupra lui Pintilie, cît se poate de nedreaptă). Dar să nu călcăm cu bocancii unei logici elementare peste fantasmele lui Mircea Săucan...

Volumul, editat în seria de acum prestigioasă a "Caietelor culturale" coordonate de Geo Şerban, a fost conceput de Iulia Blaga ca o carte-scenariu, urmărind "panorama unei vieţi şi a unei creaţii": "Am amestecat viaţa cu filmul şi cu literatura, am amestecat ani şi epoci, personaje cu persoane"; montajul autoarei combină inteligent şi inspirat fragmente de dialog ( fabulos) cu Mircea Săucan, cu comentarii critice, de la noi şi din străinătate, cu extrase de proză, cu fragmente de memorialistică. Totul se citeşte ca un roman poliţist fantastic, absurd, sentimental, politic, halucinant , totul seamănă, în fond, cu Mircea Săucan. Este performanţa Iuliei Blaga. Căci nu e deloc uşor, e de bănuit, "să prinzi" un asemenea personaj, a cărui condiţie a fost, întotdeauna, tocmai aceea de a nu se lăsa prins.

Mircea Săucan a ajuns, cum el însuşi spunea, "la sfîrşitul unei perioade care se numeşte provizoriu viaţă". A încheiat-o. A fost "un dezastru fericit" ( formula, aplicată cîndva la "fenomenul Săucan", îi aparţine lui Virgil Duda). Dacă ar fi să aleg un epitaf care i s-ar potrivi, din tot ce spune în carte, ar fi acesta: "Nu eram potrivit pentru epoca aceea, pentru lumea aia, pentru mentalitatea şi pentru vîrsta cinematografului. Chiar dacă n-ar fi fost comunismul."