Lumea domnişoarei Babalîc

Papagali

Mă uit peste două cotidiane: pe prima pagină a amîndurora, sus, lîngă titlu, pe post de ştire-bombă, stă scris, mare, plus foto color: "Stilistul Claudiei Schiffer se mută la Craiova", "Stilistul Claudiei Schiffer îndrăgostit de o olteancă". Din text rezultă că "stilistul" e machior şi nu eschimos, ci e un "escu" (Rădulescu), un tînăr cu părul şi barbişonul vopsite blond auriu, cu un pulovăraş uşor decoltat, cu mărgeluţe la gît, a cărui performanţă nu e doar aceea că ar fi machiat-o pe Claudia Schiffer, dar şi aceea că ar fi fost "nominalizat atît la Oscar cît şi la festivalul de film de la Cannes"... Trec peste faptul că aceste "ştiri" nu sînt verificate în nici un fel, ci reproduse cu un entuziasm de papagali, ca pentru o ţară de cretini. (De pildă, la festivalul de la Cannes nu există nici nominalizări şi nici premiu pentru machiaj!). Pentru că numai pentru o ţară de cretini se poate să consideri cea mai atractivă ştire a zilei faptul că acest machior declară că i-a căzut cu tronc, "în timpul şedinţei", o tînără drăguţă, dra Babalîc, cu care a hotărît pe loc să se şi însoare, peste un an-doi!...

Mă gîndesc, fără să vreau, cu un gust amar, la marii noştri machieuri, care nu mai sînt, la un Ştefan Mihăilescu, la un Ion Toma - cărora nimeni nu le-a spus, vreodată, stilişti, şi care n-au apărut, niciodată, pe prima pagină a vreunui ziar... Şi care, probabil, s-ar întoarce în mormînt, sau s-ar prăpădi încă o dată (de rîs), văzînd, în poză, în ce hal a machiat-o, pe dra Babalîc, dnul Rădulescu!

Forme cu fond

Într-o instituţie de gradul 0, a apărut, pe coridor, de o bună bucată de vreme, un automat de distribuit cafea. Bagi o fisă şi-ţi iei cafeaua, veţi spune. Ei bine, nu! Lîngă aparatul cu pricina, lucios, cu un design hipersofisticat, zace, neclintit, un scaun scorojit, rablagit, design stalinist. Iar pe scaun zace, neclintită, o femeie. Halat gri, batic gri, aer posac şi sceptic al plebei proletare. Ce face femeia în gri, ore şi ore, lîngă aparatul la care, se pare, nu se prea înghesuie lumea? Am aflat pentru dumneavoastră: femeia e acolo "ca să vîndă fise pentru automat"!

După ce bei o cafea de la automat, poţi să faci imprudenţa să mergi la o poştă recent modernizată, să trimiţi o scrisoare recomandată. Expedierea durează mai mult decît scrierea scrisorii: în faţa ta, funcţionara de la ghişeu culege încetişor, la un computer, o întreagă poliloghie savantă despre recomandata ta, apoi verifică, apoi printează totul, apoi îţi oferă o factură de dimensiuni uriaşe, cît o diplomă, ca o recunoaştere a extraordinarei stăpîniri de sine de care ai dat dovadă: n-ai urlat, nu te-ai suit pe pereţi, n-ai dat din mîini şi din picioare, n-ai împuşcat zece oameni din Poştă, ci ai plătit cuminte. Nu înainte de a vedea cum, după demonstraţia de înaltă tehnologie, funcţionara lipeşte timbrele, pe scrisoare, cu strămoşescul scuipat.

Liliac NATO

Vorbeam la telefon cu o amică, ne căinam şi cădeam de acord, cu schimbul, într-un registru argheziano-celinian, pe tema: "Ce vremuri trăim!" Ce mizerie! Ce senzaţie de descompunere! Ce lipsă de perspectivă! Ce silă! Silă de lume şi silă de propria neputinţă, silă de silă, SILĂ!... Dincolo de defularea într-un fel de rînjet cinic, se decupa, simplu şi înspăimîntător, un fapt: oricît de iraţional ar suna, să ne ierte Dumnezeu, dar avem cam aceeaşi stare - de împotmolire fără speranţă - de la sfîrşitul anilor '80... În plin dezastru, interlocutoarea mea vine cu o poveste: la ea în curte e un liliac care, de felul lui, nu face flori. A înflorit o singură dată, alb, în '89 (e chiar adevărat: nu e poezie, e botanică!) Şi acum, surpriză-stupiză, liliacul ăsta a înflorit din nou, a doua oară! Dar mov! -"Tu ce crezi? Ce poate să însemne?", mă somează ea, perplexă, să interpretez, într-un fel, simbolistica. Între rîs şi plîns, aleg rîsul: "Înseamnă că intrăm în NATO!"

N-am supralicitat şi nu i-am spus că, dacă nu intrăm în NATO, nu mai scriu în viaţa mea la "Ochiul magic"!