Leos Carax – cu limuzina la porţile Palmei

În cinema e ca în fotbal (nu degeaba, la ambele, se pricepe toată lumea!): pînă în ultima clipă, pînă cînd n-a sunat fluierul arbitrului, nu trebuie să declari un meci pierdut! Am scris ieri că ediţia ar fi „nespectaculoasă”, iar azi, iată, realitatea m-a contrazis... spectaculos!

Am văzut în competiţie un film extraordinar (în orice caz extra-ordinar), al francezului Leos (se pronunţă şi „s”-ul!) Carax. Legenda spune că autorul e ceea ce se cheamă „un tip dificil”, un tip special, un lup singuratic. O dovadă e şi faptul că, după ce a luat - în 1985, la doar 25 de ani -, Cesar-ul pentru film de debut („Boy meets girl”), a mai reuşit să facă, în douăzeci şi şapte de ani, doar patru filme. Dar acum a dat lovitura, cu acest „Holy Motors” - care, e de prisos să o mai spun, a divizat, şi el, sala proiecţiei de presă, între aplauze furtunoase şi un cor de huiduieli energice! Dar şi „Aventura” lui Antonioni, şi atîtea filme care au intrat în istorie, au fost fluierate la Cannes. „Holy Motors” este, în felul lui, cu doza lui de curaj, de nebunie şi de noutate - o capodoperă.

Trebuie spus, de la bun început, că e un film suprarealist, care mizează pe imagine şi pe mister, deci povestea subiectului nu poate fi decît una extrem de aproximativă. Vedem o limuzină albă, din acelea lungi de şase metri, cum circulă pe Broadway, şi pe la noi pe la diverse nunţi, aici condusă de o blondă cu un aer uscat, de bodyguard în prag de pensie. Vedem un tip la costum, cu un aer de bancher, urcînd în limuzină, sub numele de „Monsieur Oscar”. Aflăm că are o agendă a zilei foarte încărcată. Dar ce agendă stranie, agenda de a trăi o serie de alte figuri şi destine umane! Burghezul domn Oscar îşi schimbă, în limuzină, pe rînd, costumaţia şi machiajul (actorul, Denis Lavant, provenit din teatru şi din circ, are puterea de metamorfoză a unui clovn trist), îşi lipeşte măşti, şi unghii, şi cocoaşe, şi peruci, şi va fi, pe rînd, o cerşetoare străină (pentru o dată, nu de la noi!), un acordeonist, un tată grijuliu, un killer, un specialist în tehnici şi experimente SF, un muribund, un nebun care fuge printr-un cimitir şi mănîncă flori, şi altele încă... Personajul, într-o secvenţă de mijloc, ajunge să tragă chiar un glonte asupra lui însuşi, cel din prima secvenţă... Iar la miezul nopţii, limuzina îl va depune la o altă casă decît la cea de la început, unde îl vedem, dincolo de fereastra luminată, alături de două uriaşe maimuţe negre!

Toate aceste poveşti, ca un puzzle de scurt-metraje, pline de inventivitate regizorală, reiterează, implicit, diferite moduri de a face cinema, diverse genuri şi stiluri, de la realism la comedia nebună, de la aventură la SF, de la horror la melodramă (o putem vedea şi auzi pe Kylie Minogue, aeriană şi delicată, într-un fulgarin, ca în „Umbrelele din Cherbourg”!). Un film „textualist”, dar deloc livresc, care captează, în cercuri tot mai largi, ceva din misterul condiţiei umane - pentru că „holy motors” din titlu nu se referă numai la numele garajului în care se retrag, noaptea, limuzinele, dar şi la oameni, la „trestiile gînditoare” devenite, acum, nişte stranii „maşini sacre” cu ochi de împrumut... La sfîrşitul filmului, în garajul imens, văzut de sus, limuzinele încep să clipocească şi să dialogheze între ele, printre altele bîrfindu-i pe oamenii care, astăzi, spre deosebire de odinioară, preferă maşinile din ce în ce mai puţin vizibile... Deşi are un umor excentric şi sofisticat, filmul, în totalitatea lui, iradiază o imensă tristeţe, ca şi cînd totul s-ar petrece într-o lume izbită deja de meteoritul lui Von Trier, şi care încearcă acum, absurd, inutil şi dureros, să reconstituie ceva din circuitele distruse.

Va fi, Leos Carax, cîştigătorul unei Palme d’or? Pentru că ar merita-o.