La dolce vita nu mai e ce-a fost

Bertolucci, prezent la Cannes, unde îşi re-lansează "Ultimul împărat", făcut în ’88, şi refăcut acum în 3D (operaţiune care a costat 2 milioane de euro), a anunţat că va fi preşedintele juriului la Veneţia, la Mostra care va împini, în toamnă, 70 de ani! Ce aşteaptă, de la un film, Bertolucci? "Surpriza, plăcerea, şi frumuseţea. Dacă se poate, o mare frumuseţe!"

Aşa se şi cheamă filmul lui Paolo Sorrentino, din competiţie, "Marea frumuseţe", "La grande bellezza". Parcă niciodată Roma n-a fost mai frumos filmată! De la înălţime, într-o lumină aurie, enigmatica Cetate eternă... Nu degeaba, un turist japonez din film, care priveşte şi face poze, leşină, cade secerat de atîta frumuseţe! Pe o terasă uriaşă, cu deschidere spre Colosseum, se zbenguie, în ritmuri îndrăcite, o faună strident colorată, aristocraţi expiraţi, intelectuali sofisticaţi sau amatori, prelaţi, mafioţi, oameni cu bani sau oameni la modă, femei de toate calibrele, inclusiv o pitică şi o Sfîntă, un întreg circ, care-l evocă, vrînd nevrînd, pe Fellini... Doar că la Fellini "dolce vita" era conectată la curentul de înaltă tensiune al tragediei, pe cînd acum, la Sorrentino, totul, pînă şi moartea, şi nebunia, şi disperarea, patinează sub umbrela umorului negru. Filmul nu are o poveste, ci e destructurat într-o puzderie de secvenţe - de atmosferă, de replici memorabile, de schiţe de portret -, un fel de "praf dramaturgic" în jurul unui bătrîn jurnalist celebru, un om singur, pe terasa căruia dansează "toată Roma" (interpretul e Toni Servillo, acelaşi care l-a jucat pe "Il Divo", acum cîţiva ani). Un film despre decadenţă, dar şi despre "arta decadenţei", un film ambiţios şi complicat, care-şi plimbă spectatorul, derutant, de la o stare la alta, un film pe care simţi nevoia să-l mai vezi o dată, ceea ce nu e puţin lucru. Doar că nu mi-l imaginez deloc pe Mr. Spielberg cerînd să-l mai vadă o dată...

Mi s-a părut o gafă sau o nedreptate faptul că amîndouă filmele italiene din competiţie - şi filmul lui Sorrentino, şi "Un castel în Italia", de Valeria Bruni Tedeschi - au fost programate pentru presă în aceeaşi zi, cu atît mai mult cu cît amîndouă au obsesii comune, iar o vizionare a lor atît de apropiată nu e de natură să-l avantajeze pe niciunul! În fine! Important e că acest al treilea film, ca regizoare, al cunoscutei actriţe Valeria Bruni Tedeschi (sora lui Carla Bruni şi cumnata lui Sarkozy, care nu au venit la proiecţia de gală, deşi în film joacă un rol foarte emoţionant chiar mama "fetelor", Marisa Borini), e un titlu care va avea succes la publicul european. E tot un film cu umor, tot despre decadenţă şi disperare, un fel de "Livada de vişini" în zona marii burghezii italiene de azi, într-o familie scăpătată, care îşi vinde castelul (unor ruşi? unor chinezi?), pentru că nu-l mai poate întreţine, îşi scoate la licitaţie un Brueghel, dar viaţa merge înainte, şi dragostea la fel, şi moartea la fel.

Fără nici o legătură cu decadenţa (deşi, fără să vrei, te gîndeşti că a fost o vreme cînd ministrul culturii, în Franţa, era Andre Malraux!), trebuie spus că ministresa culturii de azi, Aurelie Filippetti, l-a decorat pe Cristian Mungiu (Officier des Arts et des Lettres), elogiindu-i "imensul talent", de "copil iubit al Cannes-ului"...