Ken Loach - îngerii beau whisky

Mai sunt, la această oră, încă zece filme de văzut în competiţie, deci ar fi prematur şi nedrept să spun, de acum, că ediţia 2012 nu e dintre cele mai spectaculoase. Deşi, pînă în prezent, aşa pare. În afară de Haneke, de Mungiu şi de Wes Anderson, selecţia a fost, pînă acum, de o derutantă banalitate. Atunci cînd vezi un film oarecare, dar făcut de un cineast premiat, şi el, cu Palme d’or, cum e Kiarostami, de pildă, nu poţi să nu remarci că soluţia de a aduna în competiţie mai degrabă nume grele, decît filme grele, nu conduce neapărat la o selecţie interesantă. Oricît ai detesta intervenţia, în artă, a altui criteriu decît a celui artistic (raţionamente de tipul : să selectăm neapărat un film numai pentru că « e făcut de un tînăr », sau « e făcut de o femeie », sau « vine din Africa »), pare, totuşi, greu de crezut că, din tot ce oferă cinematograful mondial la această oră, nu s-a găsit chiar niciun film de debut care să merite să fie lansat în vitrina Cannes-ului, sau chiar niciun film făcut de o regizoare, în schimb s-a găsit un loc pentru un film egiptean de mîna a şaptea, numai pentru că se leagă de zorii unei lumi noi…Compromis să fie, dacă o cer interesele festivalului, dar s-o ştim şi noi ! Apoi, între filmele unei ediţii, se produce un fel de chimie subterană, ca şi cînd acele filme îşi răspund şi se completează reciproc, ca să ofere, împreună, un sens, o imagine, o propunere de diagnostic, despre o lume şi despre un moment istoric. Ceea ce nu s-a întîmplat, pînă acum ; selecţia pare eclectică, filmele - aşezate cu furca. Este incredibil cum, într-un moment de criză, cînd « pămîntul se cutremură » şi cînd în lume se întîmplă atîtea lucruri importante, cinema-ul să pară lipsit de mari ambiţii, în afară de ambiţia de a spune cîte o « povestioară ».

« POVEŞTILE SCHIMBĂ LUMEA », citeşti, mare, pe un afiş al festivalului. Adevărul e că lumea a avut, de mii de ani, şi va avea, întotdeauna, fascinaţia poveştii. Oricît a încercat arta modernă să destructureze povestea, să o pulverizeze, să o trimită la «Marienbad » sau să o arunce pe fereastră, ea, povestea, s-a întors mereu, victorioasă, şi încă, uneori, pe caii cei mari ai filmului de autor şi ai nebunilor geniali, gen Von Trier… Oricît ştim că, în cinema, te poate cutremura mai mult pierderea unei biciclete decît un front cu mii de morţi, oricît ştim că în cinema nu povestea contează, ci povestitorul - totuşi, cînd afli de un film nou, te trezeşti întrebînd : şi care e povestea ?

Iată, de pildă, pentru informarea dumneavoastră, ca simpli cinefili, povestea de azi, din competiţie, numită « Partea îngerilor ».

Britanicul Ken Loach, vechi laureat cu Palme d’or, cineast cu temperament şi suflu de stînga, nostalgic al cinema-ului social şi militant, a venit la festival, spre surpriza generală, cu o comedie. Punctul de plecare e sumbru : aflăm că, în Anglia, pentru prima oară în istorie, numărul tinerilor aflaţi în şomaj a depăşit cifra de un milion ! « E o generaţie fără nici o perspectivă , zice regizorul. Faptul că aceşti tineri nu au unde şi cum să muncească, ce efect va avea asupra imaginii lor despre ei înşişi ? ».

Ken Loach abordează această situaţie irezolvabilă, ca să o rezolve « deus ex machina », într-o comedie (fără alte pretenţii decît aceea de a fi adevărată şi nostimă, în naivitatea ei).

Într-un Glasgow plin de umor şi de violenţă, un tînăr nearătos, sărac şi defavorizat (jucat de un actor neprofesionist, dar care e total « de acolo »), nu are nicio meserie, nicio slujbă şi niciun ban, are în schimb cazier şi un copil, cu o fată dintr-o familie cu bani, al cărei tată ar da oricît numai să-l vadă dispărut din peisaj. Şi atunci - whisky ex machina ! -, tînărul fără căpătîi bea pentru prima oară în viaţa lui un pahar cu whisky, fireşte scoţian ! Realizează că are « nas » şi papile gustative competitive, îşi descoperă talentul de degustător. Începe să se instruiască, vrea să intre în branşă, dar mai întîi dă o lovitură. Ajutat de o mini-echipă simpatică, de prieteni ex-delicvenţi – organizează un furt ingenios, dintr-o distilerie istorică, unde, la licitaţii, colecţionari din toată lumea, din California pînă la Moscova, licitează milioane pentru cîte un butoiaş de whisky, cu o anumită vechime, cu anumite arome, cu un anumit buchet şi, neapărat, cu o anumită… poveste ! Într-o noapte, direct din butoiul cel mai scump, cu un furtun lung, scos pe fereastră, echipa de şoc reuşeşte să scurgă echivalentul a patru sticle de colecţie, şi să-l înlocuiască cu un whisky obişnuit, lucru care – ironie la adresa dozei de snobism a colecţionarilor – va trece total neobservat! Pentru că suntem într-o comedie, două sticle se sparg într-o conversaţie, una se vinde pe piaţa neagră, cu o sută de mii de lire, iar ultima e făcută cadou omului care l-a servit pe protagonist cu primul whisky şi l-a dus la prima degustare, adică « i-a dat o şansă »! Banii se împart frăţeşte, iar tînărul, plus iubita şi copilul, pot să plece, cu o dubă - dar nu una de poliţie, în altă parte, unde va fi rost şi de o slujbă, de degustat whisky pînă la adînci bătrîneţi.

De ce se cheamă, această poveste de adormit adulţii, « Partea îngerilor » ? Aflăm, tot din film, că 2% din orice butoi cu whisky se evaporă (la propriu !), şi că, în distilerii, această cantitate evaporată e numită « partea îngerilor »… Deci pînă şi îngerilor le place whisky-ul ! - ar fi cel mai credibil mesaj al filmului lui Ken Loach. Poate singurul.