Uneori istoria (şi "Istoria" lui Valerian Sava) rimează, straniu, cu actualitatea. Primul film "sonor şi vorbitor, în întregime românesc" a apărut în 1935 - Bing-Bang, filmul a doi populari actori de estradă, Stroe şi Vasilache, debutanţi în cinema, care nu vor mai recidiva. Dar "artizanii sînt uneori geniali", remarcă autorul, evocînd secvenţa în care Birlic, mîncînd la un restaurant, îl serveşte pe Vasilache - şomer înfometat, ascuns sub masă -, cu friptură: "Pardon, credeam că sînteţi cîine!"... Plini de neîncredere, proprietarii de săli ai vremii au expediat premiera în provincie. Adus în Bucureşti, filmul a avut, complet neaşteptat, un mare succes, publicul s-a înghesuit să-l vadă, fericit, la mai multe cinematografe! În această "situaţie", autorul descifrează, pe bună dreptate, "reacţia unui public (...) simţind nu doar rarefierea producţiilor autohtone, dar şi hiatusul care se apropie"... Un "reflex psihosocial" diagnosticat foarte exact de un gazetar al timpului: "Publicul vrea filme româneşti!"...
Au trecut 65 de ani de la Bing-Bang şi ne aflăm în faţa aceluiaşi "reflex psihosocial". (Bunăoară ieri, în timp ce parcam în plin centrul Capitalei, am fost interpelată de băiatul care supraveghea parcarea cu un incredibil - şi, credeţi-mă, lipsit de orice ironie! - "Doamnă, de ce nu ne daţi filme româneşti? Ne e dor de filme româneşti!...")
Alte pagini ale istoriei aruncă, indirect, o lumină mustrătoare spre actualitatea noastră cinematografică. Aflăm că, în anii '30-'40, din comisia de înfiinţare a ONC sau din comisia de scenarii făceau parte nume ilustre: Al. Rosetti, Ion Marin Sadoveanu, Camil Petrescu, Tudor Vianu, Victor Ion Popa! Asistăm, aşadar, la un "racord al cinematografiei cu valorile de vîrf ale culturii româneşti". Această legătură a intelectualilor de mare prestigiu cu cinematografia s-a rarefiat, pe drum (nu putem scrie cine făcea parte anul trecut din "comisia de scenarii", pentru că, prin comparaţie, s-ar înroşi hîrtia de ruşine).
Publicistica de film oferă, în carte, povestea unei serii de momente ingrate. De pildă, momentul în care dictatura regală, a lui Carol II-lea, a dus la desfiinţarea unor publicaţii şi la suspendarea unor semnături: drept care un D.I. Suchianu nu mai semnează, în "Cinema", fiind înlocuit cu un semnatar fad, cu nume predestinat: I. Golea!...
În dreptul anilor '49-'50 citim, din nou, o constatare care se potriveşte, perfect, şi zilei de azi: "Absenţa oricărei publicaţii de profil (...) reduce cu atît mai drastic critica la ziaristica de serviciu"...
În anii '50, cînd lupta de clasă "se ascute din ce în ce", rubrica de cinema de la "Contemporanul", a lui Eugen Schileru, va fi uzurpată de un semnatar vigilent şi corespunzător, numit Emil Suter (şi care, aflăm din "Istorie", era - nu numai la figurat, dar şi la propriu - fratele lui Ion Vitner, detractorul lui Eminescu şi al lui Călinescu. (Într-un subsol, Valerian Sava citează una din memorabilele replici ale lui Călinescu, sugerînd "inaptitudinea funciară a sistemului nou instalat, în percepţia culturii şi a creativităţii": "...Ce interes acordă concepţia materialistă noţiunilor de talent şi geniu"...?)
Tot în anii '50, la un alt capitol pîndit de nenoroc al filmului românesc (scenariul), "începe epoca scenariştilor omnipotenţi, scenariştii nomenclaturii, care îşi vor face, timp de decenii, din filmul de epocă şi istoric fieful lor tematic şi de gen". Din păcate, inexplicabil, autorul se abţine aici (sau se fereşte) să dea nume. Apropo de nume, la un moment dat, în "Istorie" apare, tot fără nume, un personaj episodic, atacat violent de autor: "După o şcolarizare universitară obnubilată de reforma învăţămîntului din 1948, în anticamera culturii, cu punerea în paranteză a talentului şi personalităţii, urmează de la sine în epocă poliloghia conformistă, în formă ilizibilă". După care urmează o trimitere la Addenda volumului, foarte (chiar prea) bogată, în care aflăm că personajul cu pricina e nimeni altcineva decît... Valerian Sava, într-un atac la propria persoană!
Anii '50 inaugurează şi infernul "îmbunătăţirii" scenariului iniţial de o maşinărie cu cenzori (plus, pe atunci, consilierii sovietici). Aşa cum declara un regizor oportunist, într-un ziar al vremii, cu un umor involuntar: "Un colectiv de mai mulţi tovarăşi a ajutat cu multă căldură şi pricepere la realizarea scenariului!"... Istoria cinematografiei socialiste poate fi văzută şi ca o hărţuire continuă, reciprocă, între regizorii de talent (cîţi au fost) şi eternul "colectiv de mai mulţi tovarăşi"... Şi tot în anii '50, prin Victor Iliu şi Liviu Ciulei, începe, zice autorul, "lunga aventură a regizorilor de frunte pe post de scenarişti incognito"... Anul 1957 părea promiţător: a fost deschis de La moara cu noroc, premiera lui Iliu, în ianuarie, şi închis de Erupţia lui Liviu Ciulei, în decembrie. Dar, întrucît Erupţia va fi pus sub obroc de cenzură, "Din cei doi piloni de susţinere ai casei filmului românesc, rămînem cu unul singur: La moara cu noroc. Este echilibrul imediat pierdut - cheia de boltă abia găsită şi instantaneu rătăcită de şcoala noastră de film"...
Pline de semnificaţii sînt (atunci cînd sînt!) conexiunile "Istoriei" româneşti cu filmul mondial. Cînd La moara cu noroc a fost prezentat la Cannes, erau acolo: Canalul lui Wajda, A şaptea pecete - Bergman, Un condamnat la moarte a evadat - Bresson, Nopţile Cabiriei, al lui Fellini, şi altele încă...
Un film românesc de avangardă, al vremii, Viaţa nu iartă, de Iulian Mihu şi Manole Marcus, a intrat în circuitul festivalier în '59, cu o întîrziere de doi ani faţă de producţie... "Într-o fază de ruptură, în care surpriza noutăţilor e atît de mare încît Aventura lui Antonioni e fluierat de festivaliştii de la Cannes - un decalaj de 2-3 ani contează enorm", conchide autorul. Acest "decalaj" avea să planeze, şi el, ca un blestem, peste o întreagă istorie... O istorie care - dincolo de cele cîteva filme ale ei "învecinate cu desăvîrşirea" - poate fi citită ca o istorie a şanselor pierdute şi a capetelor de pod rămase suspendate...
"Istoria" lui Valerian Sava începe cu fraza: "La mijlocul secolului, filmul românesc nu exista". Probabil că o altă istorie, a viitorului, va începe aşa: În anul 2000, filmul românesc nu exista.
Copyright © 2009-2024 EugeniaVoda.ro. All rights reserved.
