Între legea dosarelor si legea inimii

S-ar putea spune că nu e totul pierdut în cinematografia noastră (care a dat, anul trecut, doar trei premiere!), de vreme ce un regizor tînăr, cum e Marius Theodor Barna, absolvent de regie din '94, se află, în '99, la al doilea film. Primul, numit Război în bucătărie, a fost difuzat, pînă acum, doar pe micul ecran, si a fost primit "amestecat"(mă număr printre cei care nu au văzut în el o reusită). Acest al doilea film, Fată în fată, marchează, pentru regizor, "un progres profesional". Se vede limpede că avem de-a face cu un cineast care stie să scrie un scenariu, care stie să stăpînească mecanismul complicat al facerii unui film. Un regizor serios si tenace, apt să-si construiască, dacă nu neapărat "o carieră", în mod sigur o filmografie. Într-un peisaj cinematografic ca al nostru, inevitabil plin de perdanti, Marius Barna face, asadar, figură de cîstigător. Dacă cititorii se vor întreba cum mai arată un cîstigător al zilelor noastre, atunci pot afla cum l-am descoperit la conferinta de presă: un tînăr cu un aer fragil si civilizat, de o politete subliniată ("doamna Maia", spunea regizorul vorbind despre Maia Morgenstern, de care nu-l despart prea multi ani!). E greu de spus cît orgoliu si cîtă sigurantă de sine se ascund îndărătul acestei modestii afisate. Cert este că, la conferinta de presă, din vorbă în vorbă, regizorul l-a invocat pe Bergman, căruia, am înteles, i-a studiat toate filmele "despre cuplu" si-a descoperit că "din nici unul nu lipseste bătaia"! Cu putină malitiozitate, s-ar putea spune că modelul suedez a functionat în materie de bumbăceală si de strigăte, nu si de soapte... Dacă tot a fost pomenit Bergman, care ar fi "diferenta fundamentală" dintre un B. si alt B.? La Bergman, ca într-o hipnoză, esti absorbit în cîmpul magnetic al unui cuplu, si nu te mai poti smulge; ca si cînd esti prins într-o navă spatială, din care nu poti coborî cînd poftesti, si în care ti-ai pierdut forta de gravitatie. În cazul filmului Fată în fată stai linistit în fotoliu si studiezi drama, căreia îi simti resortul demonstrativ si îi vezi coaja; iar miezul îl percepi ca pe o punere în ecuatie. "Ce-ar fi dacă?" Ce-ar fi dacă, în epopeea dosariadei, o celebră poetă ar descoperi că...

Desi nici în România nu ducem lipsă de cazuri dramatice si spectaculoase, regizorul a preferat să se inspire dintr-un caz din fosta RDG: o "poetă protestatară" a descoperit, după căderea Zidului si a Cortinei, că sotul ei iubit a fost, ani de zile, informator, si ea habar n-avea! Cum va reactiona personajul? Dar cuplul? Ce vor face, fată în fată, doi oameni legati unul de altul, care s-au trădat si s-au făcut de rîs în văzul lumii? O situatie posibilă, de la cîrciuma din drum (..."si-o rîde lumea de noi, cum se bat două nevoi"), pînă la proportii planetare (vezi cazul Hillary-Bill). În filmul nostru e vorba de proportii nationale. "Cazul Petroni" intră în topul stirilor. Societatea năvăleste în intimitatea cuplului (idee excelent exprimată grafic în afisul semnat Matei Câltia). Protagonistii se agită, sînt cutremurati, se chinuie, se perpelesc, se altoiesc reciproc, fac amor, crapă de atîta suferintă, iar tu, spectator insensibil, îi studiezi fără să te simti implicat. "Nu sînt genul de regizor care lucrează cu actorii cu revolverul", spunea regizorul la conferinta de presă. Cred însă că, la un film de acest gen ("de interior", "psihologic"), revolverul ar fi fost de luat în considerare! Doi actori foarte buni: Maia Morgenstern - celebra poetă protestatară trădată de sot, si Serban Ionescu - celebrul ziarist care, sub numele de cod Poetul, a produs, cale de 20 de ani, informări literaturizante în care apar, printre altele, "gambele" poetei si pozitia ei în problema epilatului! - , doi actori bine consolidati "arată ce pot", dar, în mod vizibil, joacă, iar jocului lor le lipseste tocmai acea nebunie adîncă si adevărată, care tine, îndeobste, de "revolverul" regizoral. Regizorului - logic si rezonabil - îi lipseste complet "nebunia creatoare" (sau nu are curajul să si-o descopere). Cinematografic vorbind, filmul functionează foarte bine: scenografia respiră adevăr, imaginea are suplete si profunzime, montajul e alert. E cinema, dar prea putin viată! Artificialitatea se insinuează pe portiuni întregi: vezi relatia cu fiica, vezi relatia cu tînărul ziarist (Serban Pavlu, o fată pentru cinema!), vezi atmosfera din mass-media. Filonul cel mai inspirat al filmului tine de povestea "ratatului vesel" (jucat cu brio de Mircea Diaconu) si a tonicei lui neveste (Magda Catone, picantă ca întotdeauna.). Pus în pagină cu un umor trist, acest "caz" e mult mai dureros decît "cazul vedetelor Petroni": el sugerează conditia unei întregi generatii, povestea atîtor ratări tăcute si nestiute, datorate unor turnătorii colegiale sau unor simple adieri de vînt!

Cred că "drama" ar fi avut de cîstigat dacă s-ar fi plasat printre "oameni obisnuiti", si nu "la vîrf". În loc să se identifice cu personajele si cu durerea lor, spectatorul încearcă, difuz, să descifreze posibile analogii cu actualitatea românească. E un merit al regizorului că a optat pentru o "problematică" incitantă, într-o lume în care "legea dosarelor" continuă să fie la ordinea zilei. Dar solutia dramaturgică din final mi se pare cel putin discutabilă. După ce se zvîrcoleste 24 h ("24 de ore infernale!",vorba textului publicitar), după un sir de istericale, cuplul înghite hapul! Cei doi ies în fata casei, ca să dea declaratii ziaristilor, ca pe peluza de la Casa Albă, si declară: El ceva cu Securitatea care continuă să ne joace, iar Ea - Ea, lovitură de teatru, declară gravă, rigidă, impecabilă: "am fost tot timpul la curent"... (cu "activitatea" sotului, se întelege). Cuplul rezistă, cu pretul perpetuării minciunii! Fără a fi o adeptă a maniheismului, nu cred că o "poetă protestatară" autentică ar putea reactiona asa. Ar însemna să se nege pe sine, ar însemna o sinucidere. Cred că nici "ratiunile inimii" (si nici cele ale dosarelor) nu pot face un artist adevărat să aleagă salvarea aparentelor si asumarea a ceea ce i-a făcut scîrbă o viată. Dar poate mă însel.

Desi plin de bune intentii, filmul oferă, în final, în loc de catharsis, o confuzie sporită. "El" n-a fost cinstit atunci, "Ea" nu e cinstită acum. confuzia atinge o asemenea perfectiune, încît înghite, de-a valma, binele si răul, turnătorul si turnatul, adevărul si minciuna, santajul si penitenta, victoria si înfrîngerea. Vai de cei învinsi? Vai de învingători!

Si, în general, vai de noi.

Fată în fată * Scenariul si regia Marius Theodor Barna * Prod. Rofilm si Fundatia Artis * Imaginea: Alexandru Solomon * Decoruri: arh. Stefan Antonescu si corina Hărădău * Cu: Maia Morgenstern, Serban Ionescu, Mircea Diaconu, Serban Pavlu, Magda Catone, Adrian Titieni, Horatiu Mălăele, Mircea Rusu, Coca Bloos, Ion Fiscuteanu s.a.