Intotdeauna am detestat televiziunea, dar la modul fellinian, cu zâmbetul pe buze

Eugenia Vodă este, "la bază", critic de film, dar din 2000 realizează la TVR1 una dintre cele mai apreciate emisiuni culturale din istoria micului ecran, Profesioniştii. Ultimul premiu a venit în luna mai 2009, la Gala premiilor Asociaţiei Profesioniştilor de Televiziune din România (APTR), unde ediţia la care a fost invitată Regina Ana a primit (ex-aequo) Premiul pentru talk-show. Eugenia Vodă declară înaintea lansării unui dublu CD de colecţie, că nu merge la alte emisiuni când e invitată, că acasă nu deschide televizorul şi că s-a apucat de televiziune pentru că "era nevoie de ajutor".

Iulia Blaga: Am găsit într-un interviu mai vechi de-al tău o frază care m-a şocat, şi voi începe cu ea, înainte de orice altceva: "Am făcut televiziune aşa cum, în vremea celui de-al doilea război, existau doamne care lucrau, voluntar, ca infirmiere în spitalele pline de răniţi." Nu înţeleg!! Vorbim oare despre România şi despre televiziunea din România?! Cum se suprapune această componentă mesianică peste peisajul tot mai dezolant al televiziunii de la noi?

Eugenia Vodă: Mă bucur dacă te-a şocat, aşa şi trebuie! Ai impresia că în spitale nu era cel puţin la fel de dezolant ca în balamucul televizistic din România de azi? Şi apoi, acele doamne care mergeau acolo, ca să spele un coridor sau să panseze nişte răniţi, te asigur că nu vedeau în asta o "componentă mesianică", ci mergeau pur şi simplu pentru că era nevoie de ajutor.

Aşa am simţit şi eu, prin anii '90, când valurile de televiziune dezolantă se revărsau peste naţie: că e nevoie de ajutor... Poate la mine (dacă tot suntem la HOTnews), s-ar putea vorbi mai degrabă de o componentă masochistă! Pentru că întotdeauna am detestat televiziunea, dar la modul fellinian, deci fără încrâncenare sau repulsie, pur şi simplu am detestat-o cu zâmbetul pe buze.

Dacă sunt singură acasă, pot să nu deschid televizorul cu lunile, prefer să citesc ziare. Sunt un intelectual român care a ales acest mod de expresie, televiziunea, crezând că poate fi de ajutor, atâta tot. Cred că m-am înşelat, şi că bătălia e pierdută.

I.B.: Emisiunea Profesioniştii împlineşte nouă ani de existenţă. Mai ţine? Mai ai suflu? Ai senzaţia că încă puţin şi epuizezi profesioniştii din România?

E.V.: Te felicit că ai stat să-i numeri. Din punctul meu de vedere, au trecut ca fulgerul. Acuma nu am timp să-ţi povestesc o teorie (ştiinţifică!), conform căreia oricine perseverează cum trebuie într-un anumit domeniu are toate şansele să devină genial. Deci, dacă nu ai observat, află că am perseverat destul în televiziune ca să fi devenit genială.

Nu am senzaţia că epuizez profesioniştii, am senzaţia că mă epuizez pe mine inutil, şi că alte proiecte ale mele stau blocate din cauza televiziunii. Dar asta e cu masochismul, el merge mai departe, tot mai departe. E greu să-i impui o limită raţională!

Emisiunea ideală ar fi una în care eu să tac tot timpul

I.B.: Cum a început Profesioniştii? Ideea îţi aparţinea?

E.V.: Ideea îmi aparţinea, da. Primele ediţii au fost mult mai uşor de făcut, pentru că am invitat oameni care mai fuseseră la televiziune şi care "ştiau să vorbească", prin natura meseriei lor.

Pe traseu, am invitat şi oameni pe care i-am descoperit eu, care nu mai fuseseră niciodată într-un studio, care se exprimau greu, care se blocau, deci lucrurile s-au complicat treptat, "operaţiile" de neurochirurgie pe care le-am efectuat în "spital" au fost din ce în ce mai migăloase.

Statistic vorbind, am avut o rată de supravieţuire foarte bună, chiar dacă am avut şi eşecuri, oameni pe care n-am reuşit să-i scot din limbajul de lemn nici cu macaraua, sau oameni de la care, după patru ore de stat de vorbă, n-am reţinut absolut nimic! Uneori mă gândesc că aş putea face să pară locvace până şi un mut!

I.B.: Cum e emisiunea ideală?

E.V.: Emisiunea ideală, cu care nu m-am întâlnit încă, ar fi una în care eu să tac tot timpul, iar ceea ce aud să fie palpitant! Deocamdată nu am avut parte de un monolog atât de genial încât să mă amuţească, drept care mi-am conceput emisiunile ca un dialog între două personaje, în care important este cel de-al treilea personaj: mesajul, pe care eu nu l-am trimis prin poştă, ci prin televiziune!

Asta apropo de mogulul hollywoodian care a zis, şi bine a zis: "Dacă ai un mesaj, trimite-l prin poştă!" Dar asta e valabil în cazul artei, nu în cazul unui mijloc de informare şi de formare cum e televiziunea.

Dimpotrivă, cred că televiziunea ar trebui non-stop să transmită mesaje, explicite, ca un mijloc foarte eficient de igienizare socială. Din păcate, s-a pornit cu stângul de la "facerea lumii", din '89, cu mahalaua expandată, iar acum lucrurile sunt scăpate de sub control.

Trebuie să spun că nu sunt pentru democraţie în cultură (dar nu e o părere originală, e şi părerea unor celebri sociologi occidentali). Cred că în cultură (iar televiziunea se include, totuşi, aici) lucrurile trebuie tratate coerent şi urmărind o anumită direcţie. Altfel se creează, iată, o epidemie a vulgarităţii şi a stupidităţii, cu nimic mai puţin spectaculoasă decât "gripa porcină" - o gripă porcină la figurat.

Invitaţii mei stau pe gânduri când consider eu că e necesar

I.B.: Profesioniştii a impus un stil de montaj inedit pentru talk-show-urile înregistrate de la noi. La tine în emisiune s-ar părea că invitaţii nu stau pe gânduri, după cum nici tu nu eşti niciodată luată pe nepregătite. Cum ai ajuns la acest format?

E.V.: Nu uita că am o formaţie de om de cinema. Am studiat teatrologia-filmologia şi am făcut, ani de zile, practică la montaj. Invitaţii mei stau pe gânduri când consider eu că e necesar. Altfel, mă ghidez după un singur principiu: toate genurile sunt bune, în afară de genul plicticos.

De curând, un fizician pe care l-am avut invitat mi-a spus după ce a văzut emisiunea că înţelege ce fac eu. Ca în fizică, în laborator - adică în studio -, se produce experimentul, iar apoi, la montaj, eu construiesc teoria.

I.B.: Cum pregăteşti o ediţie a Profesioniştilor?

E.V.: Am o echipă mică şi lucrez enorm, dar mi se pare penibil acum să mă apuc să şi povestesc cum mă chinui. E ca şi când o campioană de patinaj artistic ar povesti cum se juleşte ea la genunchi, în timpul antrenamentelor.

I.B.: Au fost oameni pe care i-ai dorit în emisiune şi te-au refuzat?

E.V.: Extrem de puţini. Nu m-au refuzat pe mine, ci această vitrină care se cheamă televiziunea. Sunt oameni care nu au dat nici un interviu la televiziune în viaţa lor. Îi înţeleg. Nici eu nu merg la nimeni, la nici o emisiune. E destul că merg la a mea!

I.B.: De ce ai refuzat oameni care se invitau singuri la tine în emisiune? Modestia e un indiciu al profesionalismului?

E.V.: Nu, din superstiţie. Şi trăiesc bine cu superstiţiile mele.

I.B.: Cum îţi alegi invitaţii?

E.V.: Hazardul guvernează totul, vorba vulpii lui von Trier, "domneşte haosul"!

I.B.: Cu emisiunea ta ai luat (pardon de expresie) pulsul elitei intelectuale din România. Care e concluzia ta după nouă ani? Mai apar profesionişti?

E.V.: Profesioniştii există, dar nimeni nu are nevoie de ei, cam asta e concluzia mea. Sauve qui peut! Cel mai mult mi-a plăcut să stau de vorbă cu fetiţa de 9 ani, campioană de şah, Daria Vişănescu. N-am să uit niciodată ochii ei mari, albaştri, geniali, încercând să înţeleagă ce se întâmplă la masa noastră de şah.

I.B.: Cât la sută te mai simţi critic de film?

E.V.: Mi-am tratat invitaţii ca pe nişte personaje văzute de un critic de film. Sigur că uneori mi s-a părut ciudat, gen "dă mamă cu biciu-n mine!", că, în loc să scriu o cronică de film stăteam să montez un stomatolog sau un crescător de trandafiri, să zicem!

M-am gândit să scot o carte cu cronicile mele preferate, pe care să o intitulez "Şi eu am fost critic de film". Dar băiatul meu mi-a spus că i se pare un titlu trist. Totuşi, nu uita că de la Cannes scriu zilnic, deci mă menţin în elita presei cinematografice acreditate cu "rose pastille". Vorba aceea, sunt de acord să fiu modest, dar să se ştie!