În Kazahstan s-a descoperit... cinema

La ora expedierii acestor rînduri, juriul n-a anunţat încă palmaresul. Oricare ar fi el, un lucru e limpede: ediţia lui 2008 n-a avut parte de revelaţii, de vîrfuri spectaculoase, de masivi muntoşi, de relief accidentat, ci mai degrabă de ceea ce s-ar putea numi “o solidă calitate medie”.

La ora expedierii acestor rînduri, juriul n-a anunţat încă palmaresul. Oricare ar fi el, un lucru e limpede: ediţia lui 2008 n-a avut parte de revelaţii, de vîrfuri spectaculoase, de masivi muntoşi, de relief accidentat, ci mai degrabă de ceea ce s-ar putea numi “o solidă calitate medie”. Selecţionerii au lăsat la sfîrşit două filme “filozofice”, stufoase, complicate, de o artificialitate liber consimţită. În primul rînd, “Sinecdocă, New York”, de Charlie Kaufman, o combinaţie stranie de esenţe contradictorii, gen “All that Jazz”, “8 şi jumătate”, “Truman Show”, Greenaway... Apoi “Întîlnire la Palermo”, de Wim Wenders, din care demn de remarcat e doar faptul că Dennis Hopper joacă însăşi Moartea, văzută ca un tip simpatic, care iubeşte Viaţa şi care ne face un mare serviciu, fără ca noi, muritorii, să-i recunoaştem meritele... Fluierăturile din sală au vrut doar să sublinieze că nu e cîtuşi de puţin un film de vîrf al maestrului. 

Or, o ediţie rămîne în istorie, şi în memorie, prin vîrfuri. Dar – capriciile me­moriei – uneori pot “să-ţi rămînă” replici prinse din zbor, în afara filmelor. De pildă, răspunsul lui Tarantino la întrebarea “Ce e succesul?”: să fii, deopotrivă, şi admirat, şi detestat! Cazul lui. Sau cum şi-ar defini stilul: “Pun umor acolo unde în mod normal nu e loc pentru umor!”... Sau replica lui Woody Allen la întrebarea unei jurnaliste moscovite, dacă ar accepta invitaţia de a face un film în Rusia: “Am fost o singură dată în Rusia, cu gîndul să mă plimb şi să vizitez muzee, dar, la numai două ore după ce am ajuns, m-am dus direct la Agenţia de rezervări şi am cerut să plec: spre orice destinaţie, numai să fie cît mai repede!”... Sau replica lui Maradona la întrebarea care actriţă îi place: “Julia Roberts! Total. Numai ca să pot merge în spatele ei pe Croazetă mi-aş tăia o mînă! Mîna cu care am marcat golul la Mondial...”. Se non e vero, e ben trovato! În ultimele zile am văzut şi două scurtmetraje ale unor tineri regizori români.

În secţiunea Cinefondation: “Interior. Scară de bloc”, de Ciprian Alexandrescu (n. 1978). Portrete fulgurante, linie precisă, scăpărări de umor. “Un mort căzut la ghenă” (rămas mereu în afara cadrului) şi reacţiile unor oameni (v. unei lumi) foindu-se în jurul lui...

Şi în secţiunea de Scurtmetraje: “Megatron”, de Marian Crişan (n. 1976). O privire de o tristeţe lucidă (sau de o luciditate tristă). Vizita de la ţară la oraş a unei mame (divorţate), cu băieţelul care împlineşte 8 ani şi care nu numai că îşi doreşte un roboţel zis “megatron”, dar se programează şi el, cu o determinare de “robot”,  pentru un singur ţel: să-şi întîlnească tatăl. Privind mai departe de performanţa acestor foarte tineri cineaşti de a reuşi să intre în selecţie, concluzia ar fi că avem regizori competitivi; ar mai trebui “doar” să avem montajele financiare care să le permită să facă film. Judecînd după ritmicitatea şi anvergura producţiei de film de la noi, semnalele sînt destul de descurajante.

În schimb, veşti bune din Kazahstan! S-ar putea ca, în perspectivă, cinemaul să concureze petrolul. Kazahul Serghei Dvortsevoy (n. 1968) a cîştigat secţiunea “Un certain regard”. În stepă, în nisip, cu doar cîteva personaje. Sărăcie, simplitate, cinema “naiv”, dar cîtă profunzime, ce explozie de nuanţe şi de trăire! E interesant cum atîtea filme din festival, cu atîtea grozăvii te-au lăsat rece, iar această comedie amară (în care vezi cum naşte o oaie, cum un băiat nu-şi găseşte o nevastă în pustiu şi cum trăieşte o familie în iurtă) te poate umple de entuziasm şi-ţi poate umple ochii de lacrimi... Misterul talentului, pe care un festival cum e Cannes-ul îl încifrează şi mai tare! Mîine, despre Palmares.