Gheorghe Dinică - 65 PUZZLE ANIVERSAR

Un mare actor român al acestui secol, Gheorghe Dinică, a împlinit 65 de ani. (Născut 1 ianuarie 1934, Bucuresti, zic dictionarele). Cu acest prilej, îi urăm, si noi, cu infinită admiratie, "La multi ani!"... Si le oferim, cititorilor nostri, în avanpremieră, ca un puzzle aniversar, cîteva fragmente dintr-un amplu interviu filmat cu Gheorghe Dinică.

...Am fost crescut mai mult de bunici. Ai mei erau despărtiti. N-am avut ceea ce se cheamă o familie strînsă la gura sobei, cu povestioare, cu poezie si romantism. Era o viată aspră, ferită de dulcegării...Oaze? Vacantele de vară, la tară. Tata era din Arges si vara mă trimitea acolo, la niste mătusi si unchi, care mă iubeau. Era foarte frumoasă si clară viata, acolo... Pe la 13-14 ani mi-am luat viata în mîini si am plecat din cartier, spre centru. Singur. Întîmplări nefericite au fost destule, dar acum, la vîrsta asta, privind înapoi, mi se par fleacuri. În orice caz, n-a fost ceva care să mă distrugă!

...E adevărat, de copilul Gigi nu s-a ocupat nimeni în mod special. M-am descurcat singur. Asa s-a călit otelul? Nu stiu cum s-a călit, dar asta a fost situatia! În lumea absolut debusolată de după război, în viata mea nedirijată de cineva, cel mai frumos lucru care mi s-a întîmplat a fost faptul că am descoperit cinematograful. Pe atunci era un sistem de proiectie non-stop, puteai să stai în sală pînă seara, cînd te dădeau afară, la ora închiderii. Am văzut, atunci, o multime de filme americane, care îmi plac si azi. Alb-negru, cu gangsteri, sau muzicale... Lîngă actorii americani de super-clasă evoluau, în pauze, asa-numitele "trupe de artisti", adică actori români de comedie, pe care îi vedeam si de cîte patru ori la rînd, cu bucurie... Filmul a fost o lume care a venit peste mine la momentul potrivit si mi-a dat o altă pornire... A fost, într-un fel, o salvare. Teatrul? L-am descoperit mai tîrziu, la National, cînd am văzut niste actori mari, care m-au pus pe gînduri: Storin, Băltăteanu, Manolescu si cîti altii!

...Am fost, întotdeauna, un om liber. Am avut libertatea absolută de a-mi alege bucuriile. (...) Am avut tot felul de slujbe, pînă cînd am simtit că mă bîntuie această nebunie, cu actoria. Pe la 16-17 ani am urcat pe scenă, la amatori, am gustat din bucuria succesului, am mers mai departe, am primit alte roluri... Bucuria succesului e o bucurie imensă. Te face să uiti toate mizeriile. E hrana meseriei noastre. Cine spune că nu-l interesează succesul, cred că minte.

...Ca să faci meseria asta, e obligatoriu să fii sănătos si în fortă. Altfel, esti terminat. Aici intervine forta individuală, a fiecăruia, de a se proteja, de a depăsi nenorocirile si întîmplările urîte ale vietii, ca să poti să fii, pe scenă, proaspăt si întreg.

...Jucam, la amatori, într-un fel de echipă a Bucurestiului pentru concursuri nationale, aveam, de-acuma, o vîrstă bunicică, 21-22 de ani, eram functionar, aveam o leafă, cînd am luat un premiu pentru Bogoiu, din Jocul de-a vacanta. Presedinta juriului era Dina Cocea, care m-a chemat si mi-a spus că ar fi bine să dau la Institut. Am intrat la Institut la 23 de ani si am fost student chiar la clasa domniei-sale. (Marinus Moraru, coleg de clasă, spunea despre Dinică: "Era cel mai bătrîn si mai serios dintre noi"). Aveam un coleg de 18 ani, care-mi spunea "nene"... Am avut mare sansă, fată de colegii mei. Pentru că structura si fizicul mi-o permiteau, am jucat personaje mai mature, mai grele pentru un student. De la Cassandra îmi aduc aminte Inspectorul de politie, de Priestley si Tache, Ianke si Cadîr...Am fost remarcat de un coleg regizor, David Esrig, care a fost marea sansă a vietii mele (...) Esrig a stiut că are nevoie de mine, pentru anumite roluri, si, la propunerea lui, am fost angajat de Radu Beligan la noul Teatru de Comedie, care avea o trupă de treizeci de actori unul si unul.(...) Am avut sansa să fiu în preajma unor oameni foarte interesanti, a unor minti sclipitoare. Dacă l-am cunoscut eu pînă si pe Ion Iancovescu si am avut cinstea să stau la masa lui!... Datorită lui Esrig, s-au deschis orizonturi nebănuite pentru mine. Umbra, Troilus si cressida, Nepotul lui Rameau au fost marile evenimente ale acelei epoci teatrale... Cu Esrig, aveam un program de cantonament, acasă mergeam doar ca să dormim. Si era bine să fie asa, pentru că viata, de multe ori, te împrăstie, te fură de la preocuparea aceea majoră si importantă, cu drăgălăseniile ei... De la 8 dimineata făceam miscare scenică, dictie, repetam... La Nepotul lui Rameau am repetat aproape doi ani... Era un text filosofic genial, căruia noi, Marinus si cu mine, trebuia să-i dăm viată. A fost o idee a lui Gellu Naum si a lui Esrig. Decorul? Ce era dificil pentru mine, care circulam printre oglinzi? Să joci cu tine, să te salvezi din miscarea oglinzilor, să nu te sperii de multiplele tale imagini, să mergi mai departe cu sarcinile tale de actor... Întîlnirea cu Gellu Naum a lăsat asupra mea o impresie puternică. Un poet deosebit si un om deosebit. Am avut seri si nopti întregi de discutii superbe si iluminatoare...

Apoi Esrig a plecat, si a trebuit să-mi continuu meseria în conditiile pe care le aveam... Viata si cariera mea au avut momentele lor de banalitate... Nu le regret, n-au depins de mine. Dacă regret că am refuzat rolul Ilie Moromete? Da. Acum, da. Îl iubeam prea mult pe Ilie si mi-a fost frică să nu-l stric.(...) La actoria de film m-am adaptat repede si din mers. În cinema, sansele mele mari s-au numit Pintilie si Daneliuc. D'ale Carnavalului si Patul conjugal. Dar teatrul rămîne iubirea mea. E adevărat că teatrul, după părerea mea, te solicită incomparabil mai mult.

...Putină pudoare trebuie să existe în meseria noastră. Observ la foarte multi inconstienta de a crede că totul se poate face. Or, nu e asa de usor să dai viată unui personaj. Nici obrăznicie inconstientă, dar nici o timiditate care să te sufoce. Respectul si îngrijorarea trebuie să stea la baza muncii tale.

...Am fost, întotdeauna, liber ca pasărea cerului. Liber, liber, liber. Fără nici o altă obligatie, în afară de volumul imens de muncă. Obligatia profesiei. Sigur, nu fac din libertatea totală o virtute sau o necesitate, însă pe mine m-a ajutat, în profesie. În sensul că am putut să elimin orice altă preocupare din afara ei si să mă dăruiesc total acolo unde trebuia să mă dăruiesc.