Gemeni hollywoodieni

Cu siguranŢĂ, orice spectator care "a umblat la literatură" la viaţa lui va înţelege şi va gusta în mod special Hoţul de orhidee, în regia celui care a reuşit să intre "în pielea lui John Malkovich", Spike Jonze. Filmul nominalizat la Oscarul pentru cel mai bun scenariu e tocmai despre scriere, despre dulcele coşmar al căutării de sine pe calea căutării cuvintelor ( coşmarul cuvintelor care nu încap în idei, al ideilor care nu încap în cuvinte, şi al sinelui care nu încape în nimic)... Doi scenarişti ( Charlie Kaufman şi Donald Kaufman) au scris un scenariu în care personajele principale sînt... Charlie Kaufman şi Donald Kaufman, doi scenarişti hollywoodieni, doi fraţi gemeni, dar cît se poate de "neidentici", deşi jucaţi de acelaşi actor ( Nicolas Cage, în dublu rol). Unul e artistul adevărat, talentul, prin definiţie neadaptat, chinuit, contorsionat, dar ros de o surprinzătoare "meschinărie" existenţială; celălalt e meseriaşul stupid, pragmatic, jovial, dar mai generos decît am crede la prima vedere. Amîndoi, deşi pe partituri diferite, compun, în fond, o singură voce, vocea Autorului, care e scenariul însuşi Cu o autoironie dusă pînă în pînzele disperării, scenariul transformă în personaj principal tocmai the voice over, adică defectul major al unui scenariu ( conform "regulilor" de creaţie din manualele de scenaristică, inspirate, fireşte, nu din 8 şi jumătate, ci din succesele de public ale industriei filmului; "Nu spune industrie", îi spune fratele artist fratelui stupid, obsedat să se adapteze şabloanelor de succes, oricît de cretine, ale acelei industrii).Toată istoria Hollywood-ului încape în povestea şi în condiţia celor două direcţii fraterne...

Filonul cel mai savuros al filmului de o autenticitate a nevrozei care l-ar putea umple de invidie pînă şi pe un Woody Allen , se leagă de "fluxul mental" al scenaristului-artist, aflat într-un perpetuu delir depresiv, pe cît de hazos, în ordinea vieţii, pe atît de profund adevărat, filosofic vorbind. Căci ce poate fi mai adevărat decît faptul că "sîntem prizonieri ai trupurilor noastre într-un moment de istorie", plonjaţi într-o dezorientare cosmică ( "Cum am ajuns pe planeta asta?"), dizolvaţi de senzaţia dezamăgitoare că "nu ni se întîmplă nimic" ?

În timp ce scenaristul netalentat scrie un scenariu cu psihopaţi-arme-sex-crime-urmăriri etc., scenaristul-artist, pornind de la o carte scrisă de o ziaristă new-yorkeză despre un cultivator exotic de orhidee, vrea să scrie ( şi, evident, bîjbîie, nu ştie cum şi ce) un scenariu din care oamenii să înţeleagă "cît de uimitoare sînt florile" ( "Chiar sînt?", întreabă, serios, producătorul hollywoodian ), un scenariu "despre flori", despre orhidee, flori, iată, speciale, flori care seamănă mai degrabă cu nişte insecte uriaşe, flori de o senzualitate vibrantă, flori care ştiu atît de frumos să trăiască şi să supravieţuiască, sub forma a 30.000 de specii, adaptîndu-se ( Adaptation e titlul original al filmului), în timp ce, "la oameni", la nefericitele creaturi preagînditoare, "adaptarea e ruşinoasă, e ca şi cînd ai capitula"... În rolul scriitoarei, fascinată mai întîi de orhidee şi mai apoi de hoţul de orhidee, Meryl Streep iradiază, parcă, şi ea, ceva din stranietatea unei orhidee; în plus, are tristeţea unei făpturi care ar vrea să simtă ce e aceea "o pasiune nemărginită", dar are resurse limitate... Personajul i-a adus Globul de aur pentru cea mai bună actriţă în rol secundar, aşa cum "hoţului de orhidee", lui Chris Cooper, curajosul ştirb şi seducător, i-a adus un Glob de aur şi un Oscar pentru cel mai bun actor în rol secundar.

Totul e credibil în film, pînă cînd scenariul, brusc, "se ia în serios", iese din zona relativităţilor, a fantasmelor, a jocului şi intră în zona filmului de acţiune, cultivînd tocmai ceea ce ironizase pînă atunci: aventura, drogul, sexul, urmărirea, situaţia limită... Lipsa de umor ( sau curajul?) merge pînă acolo încît două personaje foarte simpatice mor la sfîrşit.

Or, o comedie în care se moare la sfîrşit rămîne un gen hibrid, oricît talent s-ar arunca în joc.