Filmul "Lebanon", marele câştigător

Corespondenţă de la Veneţia

Leul de aur a plecat în Israel pentru filmul "Lebanon" de Samuel Maoz. Un film de război, altfel decât altele. În primul rând nu e câtuşi de puţin politic; nu are absolut nici o importanţă, privind filmul, "cine cu cine ţine", între cine şi cine se duce bătălia, unde şi de ce. În al doilea rând, e filmul unui paradox: paradoxul de a fi profund pacifist şi antirăzboinic, dar de a miza tocmai pe violenţa fizică dusă la extrem. În al treilea rând, dar nu în ultimul rând, e filmul unei idei cinematografice interesante: ideea de a face un film întreg într-un tanc! Dar aici e o întreagă poveste...

În caietul program al Mostrei veneţiene, fiecare regizor se prezintă cu un text pe care îl consideră reprezentativ despre el, despre viaţa şi cariera lui. De pildă, Werner Herzog - singurul regizor prezent în aceeaşi competiţie cu două filme, fapt fără precedent, şi care a produs un efect ridicol, mai ales că nici n-a intrat în palmares în nici un fel! - consideră important pentru el şi pentru filmografia lui faptul că a crescut într-un sat de munte bavarez, fără filme şi fără televizor, şi că a dat primul telefon din viaţa lui la vârsta de 17 ani. Regizorul israelian consideră reprezentativ faptul că, în copilărie, a primit cadou o cameră de filmat de 8 mm, pe care, inspirat de westernurile pe care le vedea atunci, a aşezat-o pe şina unui tren de jucărie ca să filmeze trenul apropiindu-se; numai că trenul a venit în viteză şi i-a făcut camera praf! Experienţa aparatului de filmat pulverizat în timp ce filmează îşi arată roadele, iată, în filmul distins cu Leul de Aur. Ai senzaţia că zeci de camere de filmat, prizoniere ca şi eroii filmului, într-un tanc, se fac ţăndări, pentru că războiul trece peste ele. Mă întreb ce ar gândi membrii unei comisii de scenarii care ar citi un asemenea text. Personajele sunt abia schiţate, replicile sunt mai mult ordine şi interjecţii, povestea e de o simplitate aiuritoare: patru soldaţi tineri şi un prizonier sunt în tanc, încercuiţi de inamic, şi trebuie să scape de acolo. Iar tancurile nu pot zbura. Filmul e halucinant, o probă în plus că, în cinema, privirea regizorului e totul. Fără preocuparea de a construi suspans sau psihologii, te înşfacă în primele minute şi te transformă pe tine, privitorul, într-un prizonier dintr-un tanc destinat morţii. Regizorul ştie din proprie experienţă, ca fost soldat tanchist, ce înseamnă groaza în faţa morţii, oroarea de a apăsa pe trăgaci din instinct de supravieţuire şi de a transforma totul în ruine, carne sfârtecată şi sânge. Totul e conceput cu o disperare paroxistică, cu o senzorialitate şocantă, într-un regim de catastrofă continuă, ca într-un clip monstruos, de 93 de minute. Lumea nu se vede decât prin ferestruica prin care trebuie să fixezi ţinta, iar imaginile hidoase care se văd afară (dar şi înăuntru!) îţi transmit o stare de oroare şi de umilinţă: aşa arătăm noi, oamenii?

Regizorul îşi aminteşte că avea douăzeci de ani în 1982, când s-a trezit în războiul din Liban. Îşi aminteşte că, începând cu acea experienţă, "n-a mai fost om". A fost un şoc devastator. La întoarcere, mama l-a îmbrăţişat fericită că a supravieţuit. "Dar mama nu ştia că strânge la piept un cadavru viu, un corp din care sufletul plecase"... în fine, după o gestaţie chinuitoare, de peste douăzeci de ani, fostul soldat Samuel Maoz a reuşit să-şi transforme trauma personală în Cinema cu majusculă.

CONDIŢIA FEMEII MUSULMANE

Leul de argint a revenit, coincidenţă sau nu, unui film plasat în aceeaşi parte nevralgică a planetei, în Iran (dar e o coproducţie europeană), "Femei fără bărbaţi", de Shirin Neshat, artistă plastică de origine iraniană, dar cu o carieră internaţională, debutantă în cinema. Condiţia femeii musulmane în contextul anului 1953, lovitura de stat în care a fost implicată CIA şi consecinţa ei, revoluţia islamică...

Premiul special al juriului a mers în Germania, la un regizor născut aici (în 1973), de origine turcă, Fatih Akin (premiat până acum la Berlin şi la Cannes), pentru "Soul Kitchen", o oază de comedie nebună în contextul unui festival "serios"; zadarnicele chinuri ale dragostei în Hamburgul de azi, gaguri şi ganguri, muzică, dureri de coloană şi lupta unui tânăr ca să păstreze un restaurant vânat de mafioţi. Chiar dacă e unul dintre filmele minore ale lui Akin, va fi, probabil, filmul lui cu cel mai mare succes de public. Marele perdant al ediţiei e americanul Todd Solondz, al cărui "Life During Wartime", favoritul criticilor, a fost recompensat doar cu premiul pentru scenariu, deşi el străluceşte tocmai prin originalitate regizorală (dar scenariul e scris tot de regizor, deci a fost, probabil, un mod al juriului condus de Ang Lee de a încerca să împace cât mai multă lume).

ŞCOALA BRITANICĂ

Premiul de interpretare masculină (Cupa Volpi) i-a revenit lui Colin Firth, care are clasa actorilor de şcoală britanică. Portretul unui profesor plin de farmec, în ultima zi a existenţei sale, în plin flirt cu un student, după ce suferise trauma pierderii iubitului. Un fel de "Moarte la Veneţia" în mediul universitar american, acest "A Single Man", filmul de debut al celebrului creator de modă Tom Ford. Iar premiul de interpretare feminină i-a revenit unei actriţe de o frumuseţe aeriană, de o blândeţe înşelătoare, care seamănă cu Medeea Marinescu - Ksenia Rappoport, pentru rolul unei interlope deghizate într-o cameristă neajutorată, în filmul de debut al italianului Giuseppe Capotondi, "Ora dublă". Premiul Marcello Mastroianni pentru un actor la început de carieră a fost oferit unei tinere actriţe italiene, Jasmine Trinca, în rolul unei studente în zbuciumatul an '68, în "Marele vis", de Michele Placido, ex-comisarul Cattani din "Caracatiţa", care se dovedeşte din nou un regizor veritabil.

Premiul secţiunii Orizzonti (inaugurată de filmul românesc "Francesca" şi de acel mic scandal politic) a fost acordat unui film filipinez (iată, se fac şi în Filipine filme!) despre bătălia dintre două bande rivale de azi, a căror existenţă, zice regizorul, e negată de guvern...

Dar ediţia 2009, cea de-a 66-a, a celui mai vechi festival de film al lumii, va rămâne în istorie ca "ediţia Lebanon", pentru că întotdeauna Leul de Aur e cel care contează cu adevărat.

Când regizorul victorios se va întoarce acasă, şi mama îl va îmbrăţişa pentru acest triumf, de astă dată va îmbrăţişa un om care s-a regăsit pe sine. Prin cinema!