Fenomenul "Amélie" şi fenomene colaterale

A mai trecut o ediţie a Oscarurilor. A 74-a. Ea va rămîne în istorie nu atît ca ediţia marelui cîştigător, O minte strălucită (cel mai bun film, plus cel mai bun regizor, scenariu adaptare, actriţă în rol secundar), cît ca ediţia "cu un nou sediu" (o sală cu un aer uşor retro) şi cu "triumful actorilor de culoare", de ambe sexe (Halle Berry şi Denzel Washington), fapt fără precedent în istoria Oscarurilor.

Marele public din România a văzut festivitatea Oscarurilor retransmisă de ProTv, în rezumat, cu traducere simultană, fără subtitrare (deşi, în cele peste douăsprezece ore dintre transmisia în direct şi redifuzare, ar fi fost, teoretic, posibilă o subtitrare). Se ştie, ceremonia Oscarurilor are în spate o întreagă tradiţie, ediţiile ei ar putea fi studiate ca material didactic al "ştiinţei de a face un show". Dacă nici ei nu ştiu să facă un show, atunci cine? Din păcate, în loc să ne lase să ne bucurăm de spectacol, aşa cum a fost el gîndit, televiziunea gazdă l-a cvasi-masacrat - din punct de vedere al ritmului, al atmosferei, al tonusului - prin întreruperi şi comentarii eşuate în studioul protevist. Cei doi animatori locali - Andrei Gheorghe şi Ioana Moldovan, altfel, probabil, cinefili plini de bune intenţii - n-au realizat că joacă rolul de pietre de moară atîrnate de gîtul unei libelule! Ar fi uşor de scris un pamflet - dar nu o fac -, despre replicile lor "personalizate", de tipul "sînt leşinat după acest actor", sau "am o teribilă slăbiciune pentru ea", sau "filmul mi-a plăcut la nebunie", sau despre bombardamentul lor de informaţii vitale, de genul Totul despre Eva, cu... Marilyn Monroe (?!) sau despre cît de gros e gîtul lui Whoopy Goldberg ş.a.m.d. Întrebarea e: ce vină avem noi? De ce publicului din România nu i se poate oferi cinstit şi decent acest show care face vîlvă pe mapamond, ci doar împănat sau împăiat? De ce telespectatorul autohton nu poate vedea Oscarurile decît cu condiţia să suporte să afle după cine e "leşinat" Andrei Gheorghe? Mi se pare incorect.

Revenind la eveniment: două filme europene plasate la poli diferiţi şi-au disputat Oscarul pentru cel mai bun film străin: Amélie şi No Man's Land. Primul: polul graţiei individuale, al umorului, al iubirii, al jocului, al efervescenţei stilistice. Al doilea: polul istoriei tragice, al cinismului politic, al manipulării mediatice, al morţii, al austerităţii stilistice. E limpede că No Man's Land a răspuns mai bine orizontului de aşteptare al Americii de azi. (Şi nu numai: la ediţia trecută a Cannes-ului, Amélie n-a trecut nici măcar bariera selecţionării în competiţie, în timp ce No Man's Land a fost selecţionat şi a intrat şi în palmares, în dreptul premiului pentru scenariu). Americanilor trebuie să le fi spus mult acest film şocant şi simplu, concentrat în cele "trei unităţi" clasice, în tranşeele unui război absurd (cum e orice război, în ultimă instanţă), unde Omul, practic, nu mai înseamnă nimic, decît o grămadă de carne vie peste o mină care poate exploda în orice clipă... Pe scena Oscarurilor, regizorul bosniac debutant, Danis Tanovic a reprezentat "Bosnia şi Herţegovina"; de fapt, filmul e o coproducţie franco-belgiano-italo-britanico-slovenă, numai bosniacă nu!

No Man's Land a învins-o, aşadar, pe Amélie, în cele mai mari bătălii ale Planetei Cinema: bătălia Oscarurilor şi bătălia Cannes-ului. Şi totuşi, Amélie a avut - are! - un destin într-adevăr fabulos (Le Fabuleux destin d'Amélie Poulain se cheamă, în original, filmul lui Jean-Pierre Jeunet), care eclipsează destinul, prin comparaţie nesărat, de premiant previzibil, al lui No Man's Land. În cîţiva ani, No Man's Land va fi uitat. Pe cînd Amélie va rămîne în istorie ca unul dintre acele filme-lovitură, aparent nevinovate, şi care, imprevizibil, au un impact uriaş la public, provoacă un "fenomen de masă"! Françoise Giroud mărturisea că, la prima vizionare a lui Amélie, la lansare, nu şi-ar fi putut imagina cîtuşi de puţin ce avea să se întîmple; la fel, selecţionerii Cannes-ului au recunoscut că, în avalanşa de sute de super-oferte, nu au depistat Cenuşăreasa. Sociologi şi psihologi - nu critici de film - ar putea explica "tendinţele" ascunse în acest succes, ce anume a găsit publicul în Amélie, cărei necesităţi, cum se spune în marketing (dar există şi un marketing al sufletului colectiv) îi răspunde acest produs. Drept care, iată, un film inteligent şi graţios a fost, în Franţa lui 2001, cel mai mare succes de public al anului, cu 8,1 milioane de intrări; un triumf datorită căruia cinema-ul francez a depăşit, la el acasă, 40% din cota de piaţă!

Căzînd Amélie, s-ar putea deduce că publicul european de la începutul mileniului trei caută o reevaluare a cotidianului, caută miracolul din burta banalului, caută, pe drumul umorului trăznit, sîmburele de sentimentalism şi, pe drumul lucidităţii - sîmburele de vulnerabilitate... Amélie e o chelneriţă în Montmartre, cu o viaţă banală, fără nimic fabulos în ea. Fabuloase sînt doar privirea şi surîsul ei, indescriptibile, de zînă bună căreia i s-a confiscat bagheta magică, dar care, cu un aer năzdrăvan, continuă să-şi exercite atribuţiile. Iniţial, în stadiul de proiect, regizorul a visat-o, în rol, pe Emily Watson, cu timbrul ei de inocenţă şi de patetism ghiduş; cînd a fost gata scăpărătorul scenariu - scris de Jeunet în colaborare cu Guillaume Laurant (romancier şi dramaturg) - Emily Watson n-a mai fost liberă; şi aşa, a apărut Audrey Tautou, care e o Amélie de un farmec desăvîrşit. Ce face Amélie? De pildă, înşfacă de mînă un cerşetor orb şi vizibil blazat, îl trece strada, îl conduce în viteză prin mulţime, pe drum îi turuie energic şi superconcentrat, despre preţuri, despre stradă, despre aerul timpului - ca să-l depună la intrarea în metrou aiurit de fericire! Cît de puţin le trebuie oamenilor ca să fie fericiţi!, te convinge (pentru moment) această comedie sofisticată, altoită pe un basm post-modern. Şi cît de uşor devine viaţa unui om un calvar! (e suficient ca îngerul pedepsitor Amélie să înlocuiască pasta de dinţi cu crema de călcîie, papucii de casă buni cu unii strîmţi, numărul de telefon al lui "maman" cu numărul de la urgenţe psihiatrice!) Şi cît de complicate pot fi lucrurile pe care oamenii obişnuiesc să le simplifice! Şi cît de simple pot fi lucrurile pe care oamenii obişnuiesc să le complice! (Omul care-şi face mereu poze şi dispare grăbit de la automatele de făcut fotografii nu e "un mort care se teme de uitare", ci un tehnician, reparator de aparate defecte!).

Se desfăŞoară, în Amélie, pe un covor fermecat, lumea de lîngă tine, lumea de cartier, din cafenea şi de la colţul străzii, cu parfumul, cu pitorescul, cu poezia şi cu tipurile ei: gelosul maladiv, scriitorul ratat, casiera ipohondră, portăreasa părăsită, vecinul izolat, patronul cel rău, debilul mintal, piticul de grădină... Amélie vrea să repare vieţi, să intervină în destine, ca o Sfîntă Amélie (cum se imaginează, telenovelistic şi post-modern, privind-o la televizor pe Maica Tereza!); midineta cu suflet de misionară vrea să-i convertească pe cei din jur - nefericiţi, grăbiţi, indiferenţi, opaci - la emoţie şi la puţină bucurie. Ceea ce reuşeşte mai greu cu ea însăşi. Dar nu degeaba un bătrîn înţelept o avertizează: "Norocul e ca turul Franţei: îl aştepţi mult şi trece repede!" (Norocul lui Amélie va fi un tînăr salariat la un sex-shop şi la un tunel al groazei, colecţionar de poze ratate, fost colecţionar de urme de paşi pe ciment! -, jucat, cu un aer dur-aerian, de Mathieu Kassovitz).

În întunericul sălii, văzînd Amélie, am avut, la un moment dat, revelaţia temei lui majore; am scos un carneţel şi mi-am notat (ca să nu uit): Amélie, un film despre ratare. Exact în secvenţa următoare, pe ecranul televizorului la care privea Amélie în film, a apărut tovarăşul Stalin, zicînd, hotărît: "A-ţi rata viaţa e un drept inalienabil!"... Nu rîdeţi, mergeţi să vedeţi filmul!