Ediția taurului planetar

Nimic de rîs, anul ăsta, la Cannes, o spun de la bun început!

Și nu prea multe filme „de văzut neapărat”, în afară de unul singur, genial, „Leto” (Vara), de Kirill Serebrennikov, arestat la domiciliu, la Moscova, la Moscova ( se pare că pentru o fraudă financiară înscenată de un regim pe care nu-l iubește), în timp ce filmul lui străpunge inimi, la Cannes, cu un portret alb-negru, dar plin de infinite nuanțe, al lumii de dincoace de cortina de fier - cu Brejnev pe copertă, cu armata obligatorie, cu tovarășii vigilenți, cu Perestroika bătînd la ușa imperiului, și cu niște tineri supraviețuind în ritmuri de rock, totul – cu o combustie fantastică (a muzicii, a poeziei, a melancoliei, a invenției vizuale)! Dar nu știu ce șanse o să aibă filmul rusesc să fie văzut la noi, de vreme ce „The Square”, comedia suedeză care a luat anul trecut Palme d’or, a trecut prin Mall-urile noastre fără succes și a fost rapid scos de pe ecrane, în timp ce atîtea tîmpenii rezistă și sunt servite în serie! Democrația în cultură are uneori efecte halucinante. In fine!

Cannes-ul e singurul loc din lume unde poți vedea, seara, doamne cu rochii lungi și bărbați în smoking și cu papion, înșirați în cozi disciplinate, ca să intre într-o sală și să vadă un lepros (veritabil), descoperit, pentru un film egiptean de debut, într-o leprozerie de lîngă Cairo (lepra a fost eradicată, dar mai există, iată, cîțiva supraviețuitori, vindecați)! Actorul neprofesionist are un aer de jokeu accidentat și total mutilat de cicatrici horror; la început nu poți privi ecranul, urîțenia e prea agresivă și frontală - dar, după un road movie naiv și inimos, în care moare pînă și măgarul alb, singurul mijloc de transport local care nu discriminează leproșii, sfîrșești prin a privi cu afecțiune personajul, intrat cu brio în marea familie estetică a cocoșatului de la Notre Dame și a fantomei de la Operă! Filmul se cheamă „Yomeddine”, ceea ce în arabă înseamnă Ziua Judecății de Apoi, „ziua în fața căreia toți oamenii vor fi egali...”, zice un personaj, între ironic și visător... Nu ne aflăm la marea judecată, ci la doar la marele festival de film. Dar un festival obsedat, în 2018, de „egalitatea femeilor cu bărbații”!

Această ediție a Cannes-ului, a 71-a, va intra în istorie (dacă va intra!) ca ediția așa numitei „Revoluții sexiste”! Totul a pornit de la un personaj absent anul ăsta de pe Croazetă, dar pomenit mai mult ca oricînd: nu am văzut ziar sau revistă la Cannes (și apar zilnic, tone, europene și transoceanice), care să nu scrie, pe larg sau pe scurt, despre vinovatul pentru toată această harababură: „tsunami-ul Weinstein”, „cetățeanul Harvey”, Harvey Weinstein, producătorul american acuzat de hărțuire sexuală, toamna trecută (ajungîndu-se la vreo 70 de martore în SUA; și-n Franța - „1003”!), fenomen declanșator al unor energice mișcări feministe, gen =MeToo sau Time’sUp sau MaintenonOnAgit... Se vorbește insistent despre „Cannes înainte de Weinstein și Cannes după Weinstein!” Pentru că Weinstein era, în alți ani, un rege al Croazetei, aureolat de multe victorii (de-ar fi numai Palme d’or pentru filmul produs de Frații Weinstein, „Pulp Fiction”, al prietenului și protejatului lor, Tarantino)! Vă asigur că, peste cîțiva ani, nu mulți, povestea lui Weinstein va deveni scenariul unui film de succes. Pînă la un punct, o poveste tipic americană: Harvey și fratele lui, viitorii faimoși „Frați Weinstein”, veneau la Cannes săraci lipiți, dormeau amîndoi într-o cămăruță mare cît un dulap, apoi au crescut, au avut succes, Harvey a ajuns „să se creadă Dumnezeu” (Gilles Jacob dixit), și apoi, ca în tragedia greacă, hybrisul se plătește! Weinstein nu e doar un satir sexagenar (în paranteză fie spus, cu trei fete dintr-un prim mariaj și cu alți doi copii din al doilea mariaj - cu o creatoare de modă cu 25 de ani mai tînără, care concepea rochiile multor vedete, de unde și un titlu bun, într-o revistă: „Ea îmbrăca starurile... pe care soțul ei le dezbrăca”)... Weinstein a fost și un distribuitor și un producător pasionat, un promotor al cinematografului independent (Palme d’or pentru Soderbergh, la 26 de ani, în ’89, cu „Sex, minciuni și benzi video” i se datorează în bună măsură lui Weinstein). Pentru orice om de bună credință, care-i studiază dosarul, e incontestabil vorba de două lucruri diferite: scandalul sexual planetar, pe de o parte, și falimentul companiei, pe de altă parte. In prima chestiune, e limpede că e vorba de o boală. De altfel, pacientul Weinstein (între timp din nou divorțat, și cu apartamentul din Manhattan - un townhouse confortabil, cu vedere spre Hudson - vîndut pentru 20 de milioane de dolari), e acum internat într-o clinică din Arizona (fără Dreaming), unde nu visează, ci se tratează pentru maladia numită „dependența de sex”. Se pare că e o clinică bună, de vreme ce Kevin Spacey l-a urmat, tot acolo!... Cît despre faliment, aici lucrurile sunt mult mai încîlcite. Dacă ar fi să îl credem pe Gilles Jacob, omul care a clădit Cannes-ul, timp de 40 de ani, Weinstein s-a aventurat prea nebunește, în ultimul timp, a riscat prea nesăbuit și a pierdut prea mult, drept care „a fost lăsat din brațe”... Pînă și propriii lui avocați recunosc că datoriile sunt prea mari ca să se mai poată face ceva. Nu e nici primul nici ultimul producător care dă faliment, în schimb nimeni n-ar fi bănuit că undele scandalului sexual se vor propaga într-un asemenea crescendo și vor avea asemenea consecințe nefericite. Are perfectă dreptate Polanski (apropo, exclus cu această ocazie, la 84 de ani, din Academia americană de film!), atunci cînd spune că asistăm la o isterie colectivă, cum mai bîntuie uneori prin istorie și prin societate, și pe care mulți oameni o sprijină, de frică... Nu mi-e frică să o spun: festivalul de la Cannes, ca și cînd s-ar fi simțit vinovat de ceva, s-a transformat, într-un mod exagerat și deplasat, într-o tribună a unui feminism dezlănțuit și într-o porta-voce a unor lucruri aberante; de pildă, o idee de mare prost gust: festivalul a fost bombardat cu „fluturași” cartonați (cît or fi costat!), cu anunțul că delictul de hărțuire sexuală „se pedepsește cu închisoare de pînă la 3 ani și cu 45000 de euro amendă”. Asta n-ar fi nimic: dar, ca și cînd la Cannes n-ar fi Poliție, festivalul vine și cu un număr de telefon propriu, la care poate suna „orice victimă sau martor al unor violențe sexiste sau sexuale. SUNATI LA 04 92 99 80 09”!

Nu, nu suntem în comedia „Pere Noel est une ordure”, nici într-un vis urît, suntem la un festival glamour..