Dublura de cauciuc

Cînd am citit că un regizor, fie el şi Mel Gibson, îşi propune să facă un film despre "ultimele 12 ore din viaţa lui Iisus", privite crud, dur, realist, direct, "aşa cum au fost", fără volute estetizante ideea mi s-a părut demnă de interes. Între austeritatea ardentă a unui Pasolini şi dantelăria pastelată a unui Zeffirelli, e loc şi pentru robusteţea

realistă. Cu atît mai mult cu cît "realismul" e, prin definiţie, vocaţia primordială a cinematografului. Şi cu atît mai mult cu cît un filosof francez ca René Girard ne prevenise, într-un eseu, că, pentru a înţelege demersul lui Mel Gibson "trebuie să ne eliberăm de snobismele

moderniste şi postmoderniste şi să înţelegem filmul ca pe o prelungire şi depăşire a

marelui realism literar şi pictural". De acord; am aşteptat cu nerăbdare să văd cum demontează Mel Gibson mecanismul violenţei umane, utilizînd ceea ce acelaşi filosof numeşte "versantul antropologic al descripţiei evanghelice". Ca să nu ratez întîlnirea cu filmul, am refuzat să-l văd în vreuna din copiile pirat care au circulat din plin, pe casete sau pe Internet; pentru că una e să vezi un calvar fizic pe un ecran mic, şi cu totul altceva să-l vezi desfăşurat pe un ecran mare, să te laşi dominat de un anumit efect senzorial tipic emoţiei cinematografice. Doar că, dincolo de senzaţii, un film rămîne aşa cum este, şi pe un ecran mare şi pe unul mic! Cum e filmul lui Mel Gibson?

ş spune că filmul nu merita nici excesul de elogii, nici excesul demolator la care a fost supus. Văzîndu-l, te poţi întreba, cu stupoare, dacă tot tam-tam-ul făcut în jurul filmului, privind "antisemitismul" lui sau "violenţa lui excesivă" n-au ţinut de o abilă campanie publicitară, cu consecinţe fericite pentru producători; lumea, cum aude de un "Iisus" antisemit şi violent peste poate, se buluceşte la cinematograf, drept care, în State, în loc de 2600 de săli prevăzute iniţial pentru lansarea filmului, s-a trecut la peste patru mii! Peste tot în lume, filmul face săli pline; pentru producătorul Mel Gibson e o mare reuşită acest film - făcut în mica Europă, cu un buget economic, cu un "Ioan" şi cu un "Pilat" din Bulgaria, şi cu o "mama lui Iisus" din România -, care a realizat rapid încasări fabuloase! Dar şi pentru regizorul Mel Gibson e o mare reuşită, de vreme ce s-a dovedit capabil să spună, cu seninătate, printre alte enormităţi, într-un interviu (pe care l-am văzut cu propriii ochi), că "Sfîntului Duh i-a plăcut acest film"! Ce-şi poate dori, mai mult, un autor?

Dincolo de filmul în sine, un lucru e benefic: el este şi va fi un bun prilej şi un bun pretext pentru felurite dezbateri culturale, filologice sau teologice (chiar noi vom publica aşa ceva, în numărul viitor al revistei). În ceea ce mă priveşte, "nu mă interesează", în clipa de faţă, referirile la fidelitatea sau infidelitatea filmului faţă de sursele evanghelice, nici oportunitatea sau exactitatea dialogului în aramaică şi latină (o găselniţă care dă bine, la urma urmei: mai bine să-l auzi pe Pilat rupînd-o pe latineşte cu un accent slav, decît să-i auzi pe toţi într-un dialog hollywoodian industrializat, care n-ar fi făcut decît să amplifice banalitatea filmului). Căci asta e principala trăsătură a filmului: covîrşitoarea lui banalitate. Nu e un film antisemit, nu e nici măcar un film cu adevărat violent (decît la modul unui sadism pueril, prin comparaţie cu altă violenţă, de alt calibru şi de altă intensitate, cu care ne-am întîlnit de atîtea ori în istoria cinematografului), e, culmea, doar un film cuminte în mediocritatea lui, confecţionat corect, asamblînd cu zel locuri comune. Andrei Pleşu scria că avem de-a face cu "un film despre Iisus Christos în care Dumnezeu lipseşte"; într-adevăr, tot acel spectacol al torturii fizice la care e supus personajul principal funcţionează în gol (şi sună a gol), lipsit de orice "căptuşeală", de orice transcendenţă, de orice mister. Stilistic vorbind, scriitura la care apelează Mel Gibson (efectele speciale, inserţia flash-back-urilor, punerea în pagină a personajelor), nu rimează, cîtuşi de puţin, cu vigoarea realistă pe care declara că şi-a propus-o. Dar nu numai "emoţia religioasă" îi lipseşte filmului, ci şi emoţia pur şi simplu. Senzaţia nu e aceea că asişti, neajutorat şi vinovat, la supliciul Mîntuitorului, ci aceea că priveşti cu o perplexă compătimire proba de rezistenţă fizică a unui fel de fachir, convins pînă la halucinaţie de steaua lui. Dacă talentul unui Dreyer, de pildă, te făcea să simţi cum puterea credinţei e în stare să trezească un om din morţi, meşteşugul lui Mel Gibson reduce totul la un ochi umflat, la un chip desfigurat, la o carne decupată în romburi sîngerii; prin mutarea accentelor, calvarul nu mai e tragic, e cascadoric! Degeaba figura interpretului principal (Jim Caviezel) evocă expresiv, în unele momente, o întreagă tradiţie picturală - pentru că, în rest, actorul nu există! Nici privirea, nici replicile, nici magnetismul sau aura lui nu susţin personajul. Dacă va fi cineva nominalizat la Oscaruri, acela nu va fi cu siguranţă actorul, ci machiorul lui (Keith Vanderlaan, semnatarul capitolului de căpătîi al filmului, "machiaj special şi efecte vizuale"). Bietul actor a suportat şi şedinţe de cîte zece ore de machiaj, pentru carnea care se jupoaie în timpul biciuirii, pentru lovituri şi tăieturi cît mai autentice; aflăm că "în cele din urmă, machiorul a construit chiar o dublură de cauciuc pentru Caviezel, care să poată fi suspendată pe cruce pentru planurile generale, pentru ca actorului să i se poată uşura suferinţele". Este punctul nevralgic al filmului: nu numai în planurile generale, dar în toate planurile, ai impresia că asişti la violentarea unei "dubluri de cauciuc", într-un film strict demonstrativ. Aşa cum sînt conduşi de Mel Gibson, actorii nu mai re-inventează, surprinzător şi proaspăt, toată povestea, ei o ştiu dinainte şi o afişează previzibil. În acest sens, şi Maia Morgenstern e redusă la o emblemă vivantă de "mater dolorosa".

Oricum, filmul e un succes comercial de care se face prea mult caz, şi care încinge în jurul lui mai multe polemici decît merită. În fond, atîtea lucruri discutabile şi controversate s-au făcut în numele Crucii, de 2000 de ani încoace. Filmul lui Mel Gibson nu e decît unul (mic) în plus.