Două femei

În fine, în competiția unei ediții obsedate de „drepturile femeii”, a fost proiectat și primul film „de o regizoare femeie”! În aceeași zi, pe covorul roșu au urcat, în grup compact, 82 de femei din „industria filmului”, unele vedete, altele anonime; de ce 82? Găselniță maximă: pentru că, aflăm cu această ocazie, de la începuturile festivalului și pînă azi doar 82 de filme „de femei” au fost prezente în selecție, ceea ce reprezintă doar 5% din totalul filmelor! Pînă cînd atîta discriminare?

Decît toată această contabilitate savantă, culminînd cu cifra 82, poate că ar fi fost mult mai convingător și mai eficient să se citeze numele unor filme bune, regizate de femei, și care nu au fost selectate, în istoria Cannes-ului, pe motive „sexiste”. Dacă există! Sau, decît să se repete la infinit că „există o singură Palme d’or feminină, Jane Campion, pentru „Pianul”, să se dea exemplul unor mari filme regizate de femei, și care au fost nedreptățite, nu au avut acces la Palmares, tocmai pentru că erau semnate de femei. Există? Mi-e teamă că nu există. Iar un festival nu face decît să reflecte o realitate. Pe măsură ce lucrurile vor evolua în direcția firească, și pe măsură ce selecția naturală va funcționa - ca o consecință, selecția festivalului va arăta altfel! Dar cui folosește, pentru moment, toată această agitație a „parității”, cui folosesc toate propunerile legate de un număr obligatoriu egal, de femei și de bărbați, cui folosesc ideile furibunde de „cote” și de „grile” concepute pe criteriul feminin-masculin? Absolut nimănui, și cu atît mai puțin cineastelor autentice.

De pildă, i s-a făcut un deserviciu regizoarei franceze Eva Husson, prin selectarea în competiție, cu „Fiicele Soarelui”! Nu e suficient ca un film să fie regizat de „o femeie” și nici ca în el să fie vorba de „femei luptătoare” (dintr-un detașament de război din Kurdistan), pentru ca asta să se cheme cinema și să fie prezentat triumfalist la Cannes! La adăpostul subiectului corect politic și al „feminismului”, lumea a descoperit cu consternare un film incredibil de prost, prost jucat, prost regizat, prost scris, ca un film de propagandă lamentabil, și care nu avea ce căuta în Competiția celui mai rîvnit festival de film al lumii! Prin comparație, „Ecaterina Teodoroiu”, al nostru, de pe vremuri, era aur!

În schimb, la o zi diferență, competiția a venit cu un alt film regizat de o femeie, italianca Alice Rohrwacher, „Fericitul Lazzaro”, cinema adevărat și ambițios, o parabolă a dezumanizării și orbirii lumii noastre; despre un băiat naiv și pur, de o bunătate infinită, un „Sfînt al zilelor noastre”, căruia pînă și un lup, cînd îl adulmecă, îi recunoaște „mirosul de om bun”; în schimb oamenii, mai rău ca fiarele, sfirșesc prin a-l călca în picioare și a-l omorî...

S-ar putea ca juriul (5 femei contra 4 bărbați), să se agațe de acest film, mai ales că are și de ce să se agațe. Și mai ales dacă va fi sarcină de serviciu!