● corespondenţă de la Cannes
Pe scena secţiunii Un Certain Regard, selecţionerul şi delegatul general al festivalului, Thierry Fremaux (un om plin de energie, iubitor de cinema, dar şi practicant de judo), prezintă "Aurora", filmul lui Cristi Puiu (şi masiva lui echipă venită aici - douăzeci în cap!), vorbind plin de elan şi de simpatie despre "aceşti români, care au invadat în ultimii ani festivalul" (din păcate, în 2010 n-am reuşit să invadăm marea competiţie, dar asta e altă poveste).
Iată, numai în prestigioasa secţiune Un Certain Regard (unde concurează, anul ăsta, şi un nume demult intrat în istoria filmului, Jean-Luc Godard), există două filme româneşti: "Aurora" de Cristi Puiu şi "Marţi, după Crăciun" de Radu Muntean.
Dincolo de performanţa pe care o reprezintă această dublă selecţie, dincolo de şansa de a expune două filme româneşti în inegalabila vitrină care e Festivalul de la Cannes, au existat, în discursul lui Thierry Fremaux, două idei care mi se par eronate. Vorbind despre noul val de cineaşti români, gazda a folosit aceeaşi expresie pe care a folosit-o şi anul trecut, deci e vorba de un fel de idee fixă: "generaţie spontanee"!
Dacă Thierry Fremaux ar vedea, să zicem, numai trei filme româneşti făcute în alte decenii, "Reconstituirea" lui Pintilie, "Secvenţe" de Alexandru Tatos şi "Patul conjugal", de Daneliuc, ar renunţa, poate, la această expresie absolut inexactă: nu e vorba câtuşi de puţin de o miraculoasă "generaţie spontanee", care, în fine, a descoperit pentru filmul românesc America, e vorba de o generaţie NORMALĂ, ca să zic aşa, în istoria unei cinematografii, adică de nişte cineaşti mai mult sau mai puţin talentaţi, care au avut şi au şansa să trăiască şi să lucreze într-un moment istoric al libertăţii de expresie. Atât şi nimic mai mult.
O altă idee a lui Thierry Fremaux, rostită pe scenă, era aceea că acest cinema (al "generaţiei spontanee") ar fi un "cinema colectiv", asta fiind impresia cu care a rămas "în urma unei vizite făcute la Bucureşti". Probabil că vizita a fost prea scurtă! Îmi pare rău că trebuie să o spun, dar e o impresie cât se poate de falsă. Nu e vorba, câtuşi de puţin, în România, la nivelul noului val de cineaşti, de un "cinema colectiv"; e vorba, dimpotrivă, de individualităţi distincte şi de creatori foarte diferiţi între ei (plusând, aş putea spune că e vorba chiar mai mult de alergii decât de afinităţi, dar şi asta e altă poveste).
Mă întreb dacă o simplă coincidenţă sau subconştientul "cinema-ului colectiv" au făcut ca, într-un program care se întinde pe zece zile, cele două filme româneşti să fie programate unul după altul, două zile la rând (bine că nu în aceeaşi zi!). Drept care, dezavantajul e că şi articolele şi corespondenţele de la festival tratează filmele, vrând-nevrând, "împreună", ceea ce, pentru orice creator, e inevitabil dezamăgitor şi iritant - pe bună dreptate, pentru că fiecare creator e unic şi are dreptul să fie perceput şi tratat ca atare.
Totuşi, e greu să rezişti tentaţiei de a privi cele două filme "în oglindă"; nu poţi să nu remarci că, dincolo de privirile lor diferite, amândoi cineaştii nu sunt interesaţi de elementul politic, nici de cel social (decât la modul implicit şi indirect), nici de criza economică, ci de "universul intim" şi de criza lui morală.
În filmul lui Radu Muntean, toată povestea e traseul unui om ajuns în pragul unui divorţ; în filmul lui Cristi Puiu, povestea e consecinţa unui divorţ încă nedigerat şi toxic. Amândouă filmele mizează pe ceea ce s-ar putea numi o "expandare a banalităţii", o aşezare artistică a banalului în prim-plan. Amândouă au o combustie lentă şi cresc spectaculos spre sfârşit. Amândouă au, teoretic, şanse să se plaseze în palmares, totul ţine de gustul juriului, condus de regizoarea franceză Claire Denis.
În "Marţi, după Craciun", un bărbat încă tânăr (jucat cu o robusteţe enigmatică de Mimi Brănescu), hotărăşte să părăsească un univers casnic confortabil, atunci când dragostea se situează în afara lui. Vulgarizând cât se poate subiectul, un om hotărăşte, după zece ani de căsnicie, să îşi părăsească fetiţa şi nevasta (Mirela Oprişor, plină de nuanţe în faţa camerei), ca să plece la blonda iubită (Maria Popistaşu, puternică în vulnerabilitatea ei), care e şi dentista fetiţei; în scena de vârf a filmului, în care El îşi anunţă nevasta că pleacă, o replică şuierată apocaliptic, în isteria şi durerea femeii părăsite, combină, cu un umor monstruos, condiţia de amantă a rivalei cu condiţia de dentistă: "Cu mâna cu care îţi umblă ţie la p..., să umble în gura fetiţei mele!" - evoc replica în speranţa că asta va mări, câtuşi de puţin, numărul de spectatori, care află astfel că, spre sfârşitul filmului, există şi o secvenţă "hot", doar că, până atunci, trebuie să suporte un parcurs destul de plat ("expandarea..."!), chiar dacă migălos muncit şi pus în pagină.
Din punctul meu de vedere, dar poate mă înşel, Radu Muntean ar putea fi, la noi, un fel de Oliver Stone: i s-ar potrivi subiectele puternice şi de anvergură, ar avea forţă, ritm şi "furie" pentru aşa ceva. Regizorul a ales să evolueaze într-o zonă intimistă, analitică şi "pisălogică", în care cred că nu dă ce are mai bun în el.
Cât despre "Aurora" lui Cristi Puiu..., rămâne pe mâine!Cannes 2010: "Marţi, după Crăciun" de Radu Muntean şi "Aurora" de Cristi Puiu, în secţiunea Un Certain Regard
Copyright © 2009-2024 EugeniaVoda.ro. All rights reserved.
