Se întîmplã, în aceste zile, ceva iesit din comun, pentru lumea noastrã teatralã si cinematograficã: cei care l-au admirat pe George Constantin - si cine nu l-a admirat pe George Constantin? - se pot bucura, dintr-odatã, de o casetã video cu "un film dedicat memoriei lui George Constantin", de o casetã audio si de un CD cu vocea lui George Constantin, si, în fine, de o carte, de Florica Ichim, despre
George Constantin.
"Regele George Constantin, asa-l numeam eu în articolul pe care l-am scris în carte", zice Lucian Pintilie, în film...
De cîtiva ani, regele George Constantin a plecat. "Locul lui a rãmas liber, pentru cã n-are cine sã-l ocupe", spune, în acelasi film, Victor Rebengiuc. "Putinã lume mai stie cine este George si, din pãcate, putin se mai pomeneste despre el", adaugã Stefan Iordache.
Trãim într-o lume în care normalitatea a ajuns sã ne mire sau sã ne entuziasmeze. Era absolut normal ca o asemenea casetã dedicatã lui George Constantin sã existe (cum ar fi normal sã existe si casete cu Gina Patrichi, cu Octavian Cotescu, cu Amza Pellea, cu Toma Caragiu...). Dar e absolut sigur cã ea n-ar fi existat fãrã fiul lui George Constantin, Mihai Constantin, care e si producãtor al filmului. E de bãnuit cã nu e vorba, în acest caz, de o "simplã" devotiune filialã. E de bãnuit cã Mihai Constantin, el însusi actor de talent, îl priveste pe George Constantin cum îl privea Ariel pe Prospero. "Magistre fãrã seamãn, slavã...", ne reaminteste fostul Ariel din Furtuna lui Liviu Ciulei, Florian Pittis, primele cuvinte pe care i le spunea, în scenã, lui Prospero - si care dau si titlul, shakespearian, al filmului... Mihai Constantin are fericirea de a fi urmasul "magistrului fãrã seamãn"; un dar care, uneori, ar putea fi si o grea povarã: cãci nu e usor, într-o astfel de (si altfel de) meserie, sã te raportezi, obsedant si inevitabil, cu carnea si cu sîngele tãu, cu nervii si cu talentul tãu, la o atît de înaltã umbrã a pãrintelui.
Nu pot sã uit cum, într-o convorbire din '90, George Constantin îmi povestea - chiar dacã cu umor -, cît e de nemultumit cã bãiatul lui, Mihai, ca de altfel toti colegii lui de generatie, "nu munceste destul"... Îl vedem acum, pe casetã, pe George Constantin, într-un interviu dat în 1966 (deci la 33 de ani -, cam vîrsta de acum a fiului!) spunînd: "Nu este de ajuns numai talentul. Pentru a realiza, totusi, ceva, mai trebuie o muncã permanentã si perseverentã, o ostenealã cumplitã"... Auzi, pe CD, vocea lui George Constantin, în "Paracliserul": "Toatã viata mi-am visat sã luminez o aureolã. Sfintilor, primiti-mã în rîndul vostru, mãcar ca figurant!"... De acolo, de sus, George Constantin, cel care a luminat o aureolã, trebuie sã priveascã înduiosat si mîndru evolutia fiului, forta lui de a duce mai departe un anumit fanatism al meseriei, capacitatea lui de a-si asuma "osteneala cumplitã", inclusiv aceea pe care o presupune, într-o lume grãbitã si haoticã, realizarea unei asemenea casete. O casetã cu peste douã ore de imagini cu si despre George Constantin, într-un film semnat de Alexandru Darie.
Marea desfãtare sînt fragmentele - exceptional selectate - din înregistrãrile unor partituri jucate de George Constantin. Cantitativ vorbind, ele reprezintã doar o micã parte din marea operã. Dar, vãzînd filmul, chiar si cineva care nu l-a vãzut niciodatã pe George Constantin jucînd poate întelege cum era... O serie de martori prestigiosi (în ordinea intrãrii în scenã: Victor Rebengiuc, Vlad Mugur, Stefan Iordache, Radu Penciulescu, Florian Pittis, Horatiu Mãlãele, Leopoldina Bãlãnutã, Fãnus Neagu, Nicolae Manolescu, Sorana Coroamã-Stanca, Lucian Giurghescu, Liliana Tomescu, Alexandru Dabija, Lucian Pintilie, Liviu Ciulei) încearcã sã explice cum si de ce era George Constantin un actor mare... "Era special/ Era unic/ Era un taifun/ Îmbina desãvîrsit comicul si tragicul/ Avea curajul de a sparge sintaxa/ Putea sã joace orice"... E sugeratã si evocatã, în film, o întreagã epocã a teatrului românesc. Si, indirect, o epocã a filmului românesc. Citatele cinematografice sînt din Reconstituirea si O varã de neuitat, de Lucian Pintilie si din Înghititorul de sãbii, de Alexa Visarion. Dacã, din peste 50 de filme în care a jucat George Constantin, citatele care "sã merite" sînt atît de putine, lucrul e semnificativ pentru istoria unei cinematografii (ciulamatografii, cum îi plãcea lui George Constantin sã-i spunã), ca si pentru modul lamentabil în care a stiut, o cinematografie, sã exploateze o minã de aur...
Auzim, la telefon, din Suedia, vocea lui Penciulescu, despre George Constantin: "...calitatea lui principalã: senzualitatea. Iradia un adevãr imediat; chiar si ideile, în jocul lui George Constantin, aveau corp, piele, gust, miros"... Sînt multe lucruri, în film, care ar trebui, neapãrat, citate. De pildã, Vlad Mugur, vorbind despre "corpul profesoral al Institutului de teatru, care, pe atunci, era de elitã..."; sau despre cum a stiut George sã rezolve problemele unui regizor modern (în momentul de referintã al culturii românesti, care rãmîne Lear-ul lui Penciulescu): "Sã treci la scenã goalã si la o mentalitate hippy în încorsetajul acela politico-politienesc, nu era usor"... Sau Liviu Ciulei, vorbind despre felul lui George "de a purta o umbrã, nu stiu unde, undeva sub frunte, între ochi, o dimensiune pe care putini actori o au"... Sau Pintilie: disparitia lui George a fost ca "un incendiu devastator, care rade, uneori pe zeci de ani, orice posibilitate de a mai avea vreun contact cu tipul acesta de actorie si de luminã"...
Alexandru Darie a intersectat cu aplicatie fragmentele de operã cu fragmente ale "mãrturiilor" (culese de Anca Berlogea). Filmul ar fi avut de cîstigat, dacã materia interviurilor ar fi fost mai strînsã la montaj si periatã de mici balasturi; sau dacã "elementul biografic" ar fi fost mai bine conturat decît este (cu o singurã exceptie: nea Chiritã, fost coleg cu George la scoala de ucenici); sau dacã citatele din spectacole ar fi fost însotite si de numele regizorilor (care apar însirate doar în genericul de sfîrsit); uneori, se lasã ghicitã o muncã la repezealã; titlul unui film apare scris gresit, numele celor care au realizat interviurile t.v. citate (Carmen Dumitrescu si Viorica Bucur) nu apar deloc, nicãieri; e vorba de neglijentã sau de o mentalitate? Dar, sã trecem. În ciuda oricãror observatii de detaliu care i s-ar putea aduce, filmul, în întregul lui, rezistã: prin puterea de fascinatie a personajului George Constantin si prin inteligenta vibrantã a celor care mãrturisesc despre el. Ca sã nu fim nedrepti cu un regizor de teatru atît de talentat, ca Alexandru Darie, sã recunoastem cã existã, în film, si cîteva idei regizorale: de pildã ideea de a monta, peste monologul lui Prospero (..."am zguduit cele mai neclintite metereze si-am dezrãdãcinat pãduri întregi de cedri si de pini"...) cîteva imagini pregnante cu George în alte roluri; sau ideea de a o filma pe Leopoldina Bãlãnutã de la distantã, din spate, într-o cabinã de montaj, vorbind, cu un glas ars de iubire si de suferintã, despre George, ca despre "un adevãrat rege al unui regat de abur"...
Se spune cã, dupã un actor, oricît de mare, "nu rãmîne nimic". Privesti aceastã casetã cu sentimentul recunoscãtor cã dupã George Constantin a rãmas, totusi, CEVA.
Magistre fãrã seamãn, slavã... * prod. Fundatia George Constantin, Fundatia Arte Vizuale si Televiziunea românã
Copyright © 2009-2024 EugeniaVoda.ro. All rights reserved.
