DESTINUL "STRUMATIC"

Am văzut, în decembrie, în avanpremieră, într-una din splendidele săli de cinema de la Mall, două filme documentare - două episoade de televiziune, fiecare a cîte 45 de minute, compunînd, împreună, mini-serialul Struma, care va fi difuzat, în acest an, la postul Antena 1. În seceta descumpănitoare a cinematografiei româneşti, o asemenea avanpremieră a căpătat, pe bună dreptate, proporţiile unui eveniment. Dacă, în ultimii ani, absenţa filmului de ficţiune a fost, oarecum, explicabilă şi scuzabilă (dificultatea producţiei, costurile astronomice, lipsa fondurilor), letargia filmului documentar nu are nici o scuză. După '89, după atîţia ani de falsificare a adevărului istoric (şi) cu ajutorul instrumentului de propagandă numit cinema, ar fi fost de aşteptat o veritabilă invazie de "documentare istorice" (gen niciodată demodat); lipsa de interes şi de seriozitate a cineaştilor noştri privind recuperarea adevărului istoric a depăşit orice imaginaţie. Dar, să trecem.

Ce înseamnă "Struma"? Numele unui vas scufundat în 1942, cu 769 de evrei români la bord. Primul episod pune în pagină contextul istoric; comentariul citează, inspirat, din Paul Celan ("Fuga macabră"): "Moartea e-un meşter german, albaştri i-s ochii"... Şi contextul autohton, o Românie în care se pun bazele legislaţiei rasiale (epoca "să facem o ţară ca soarele sfînt de pe cer")... Faptele: la 12 decembrie 1941, din portul Constanţa a plecat spre Palestina vasul Struma (sub pavilion panamez). După patru zile, vasul a ancorat în Bosfor. Pasagerii nu sînt lăsaţi să coboare. Nu au vize. Nici pentru Turcia, dar nici pentru Palestina. Drept care Marea Britanie interzice şi debarcarea (teoretică) în Palestina (aflată, din 1922, sub mandatul său, încredinţat de Societatea Naţiunilor). În plus, pasagerii Strumei aparţin unei ţări cu care Marea Britanie era în război. Drept care, sintetizează comentariul, "interesele politice majore calcă în picioare interesele individuale ale oamenilor care vor să se salveze"... Vasul intră în carantină şi e blocat în port. Negocierile sterile dintre Ankara, Londra şi Ierusalim prelungesc staţionarea Strumei în Bosfor, vreme de nouă săptămîni. În seara de 23 februarie, autorităţile turceşti dau ordin ca vasul (care avea motorul stricat) să fie remorcat înapoi în Marea Neagră. În dimineaţa zilei următoare, o explozie pulverizează vasul. Există un unic supravieţuitor.

În jurul acestui "sîmbure narativ" (care, zice-se, l-ar interesa, în perspectivă, şi pe Spielberg!), filmul aglutinează "materie", menită să reconstituie şi să limpezească o realitate halucinantă. Pasagerii Strumei îşi cumpăraseră biletele cu bani grei, şi aşteptaseră mai mult de un an achiziţionarea vasului şi obţinerea aprobărilor de plecare. "Setea de cîştig a unora s-a împletit cu disperarea altora". Vasul Struma era o vechitură, într-o stare deplorabilă, un fel de barjă supraetajată, plină de cuburi de lemn pentru corpurile omeneşti, ca un fagure mortuar, încărcat de patru ori mai mult decît capacitatea lui maximă! Emigranţii au călătorit cu trenul de la Bucureşti la Constanţa, acolo au fost vămuiţi în Gara maritimă; fiecare avea dreptul la maximum 8 kilograme, incluzînd mîncarea. Listele de vamă sînt cutremurătoare, în răceala lor: "pantalonaşi lînă copil: 3, rochiţă: 1, cearceaf: 1"... În acel sicriu plutitor, fără lumină, fără căldură (şi era "cea mai grea iarnă din ultimii 50 de ani"), peste şapte sute de oameni au stat blocaţi, nouă săptămîni. "Nu puteam merge înainte, nu puteam merge înapoi", zice unicul supravieţuitor, definind, perfect, esenţa "situaţiei tragice". În timpul cît a stat ancorat lîngă malul Istanbulului, ca un cimitir plutitor, de pe vas s-au salvat (evacuat) doar nouă persoane (cîţiva care aveau vize, cîţiva care aveau mari relaţii şi o femeie care urma să nască). În familia vapoarelor scufundate, cîtă deosebire între falnicul Titanic, destinat succesului şi scufundat rapid, într-o spectaculoasă catastrofă, şi jalnica Struma, epava predestinată morţii, după o agonie lentă, imaginată, parcă, de un scenarist nebun sau sadic.

Dacă nu excelează prin originalitate, autorii filmului excelează prin tenacitate şi disponibilitate. Disponibilitatea de a ataca un asemenea subiect, cu un suport documentar nebulos şi fragil. Tenacitatea de a cerceta (arhive, documente, martori - autorul scenariului, Stelian Tănase, a parcurs, printre altele, mii de pagini, la Muzeul Holocaustului) şi de a încerca reconstituirea întregului pornind de la cîteva oscioare. Ca o compensaţie regizorală a materialului documentar redus, Radu Gabrea a imaginat inserţii de "docudramă" în documentarul clasic, momente în care istoria, pînă atunci redusă la informaţia rece, începe să palpite cu inima ficţiunii: umbrele trecutului mort intră în cadru, cu feţele lor, cu mersul lor, cu hainele lor, cu bagajele lor, ca nişte personaje în căutarea unui Sens... Aici descoperi şi frumuseţea filmului - căruia, în altă ordine de idei, de pildă în ordinea construcţiei, i se pot reproşa destule (formula în două episoade nu e dintre cele mai eficiente, multe lucruri se repetă, declaraţiile martorilor colaterali şi ale istoricilor invitaţi lasă, uneori, impresia de lipsă de relief şi de plasticitate, un aer de ternă prolixitate planează asupra unor porţiuni). Dar, dincolo de toate, Struma fascinează prin formidabila substanţă (umană, ficţionară, filosofică) a poveştii.

După ce aparatul glisează peste sutele de nume săpate în piatră ale celor morţi pe Struma, îl vedem pe unicul supravieţuitor - pe atunci un băieţandru brunet, surîzător, cu ochi vii, acum un bătrîn şi distins om de afaceri britanic - rostind, cu o tristeţe blîndă, de amurg : "Nu-mi pot explica de ce am fost eu cel salvat. Toată viaţa m-am întrebat: de ce eu?"...

După atîta vreme, Struma continuă să-şi apere misterul. Încă nu se ştie, cu certitudine, cine a scufundat vasul. Variantele care au circulat au fost: nemţii, britanicii, sovieticii, românii şi chiar... evreii! (pentru a atrage atenţia asupra situaţiei lor). Dincolo de toate variantele, mai mult sau mai puţin fanteziste, poate nici nu mai are vreo importanţă cum s-a scufundat vasul. Povestea Strumei, povestea unor oameni care fug de moarte ca să cadă şi mai neajutoraţi în braţele ei, poate fi citită ca o poveste despre destin. Destinul pe cît de dezlănţuit pe atît de indiferent. Şi totuşi, destinul, oricît de hidos, poate fi perceput altfel. Iată ce-i scrie familiei, de pe acel vas pestilenţial, un tînăr violonist: "Sănătatea mea e perfectă, moralul de asemenea şi, în general, situaţia e mulţumitoare... Am la mine vioara... Învăţ limbi străine...". În ultimă instanţă, s-ar putea spune că destinul nu e decît o chestiune de percepţie a fiecăruia, o combinaţie proprie de serotonină şi autosugestie.

Dintre toate cele rostite odinioară şi reamintite în film, două replici, mai ales, îţi străpung sufletul: o mamă care-i spune fetei : "Să mergem la cireşe, în piaţă, că poate nu mai apucăm altă dată!"; şi o fată care îi spune mamei: "De ce m-ai născut?"

Una peste alta, secolul care tocmai s-a încheiat a lăsat mult de dorit...

Struma; scenariul: Stelian Tănase; regia: Radu Gabrea; producţie Antena 1 şi Intact Advertising