DE LA CANNES LA KAHN

În holul de la Palatul festivalului, la ieşirea de la film, ieri seară, lumea se îngrămădea în jurul unor televizoare care transmiteau noutăţi pe marginea scandalului Dominique Strauss-Kahn. Faptul că directorul FMI, omul în care multă lume vedea favoritul viitoarelor alegeri prezidenţiale, e implicat într-un stupid scandal sexual, a bulversat Franţa. Se pare că „Afacerea DSK” a depăşit orice ficţiune. Din nou, viaţa bate filmul. Calamburiştii locului au şi propus înlocuirea „festivalului Cannes” cu „festivalul Kahn”! Ironia sorţii, DSK îl va eclipsa, vrînd nevrînd, şi pe Sarkozy, despre care va rula mîine un film (al cărui regizor a declarat, cu invidie, despre povestea lui Strauss-Kahn: „Nici un scenarist n-ar fi putut imagina aşa ceva! E o lovitură de trăznet!”)...

Filozofi şi scriitori, dar mai ales psihiatri şi psihanalişti se întrec să analizeze, pe larg, resorturile secrete ale unei „sinucideri politice”, ale unui „gest nebun de eliberare totală”, ale „adicţiei sexuale”, ale „seducţiei patologice” şamd! Dacă ar apărea acum „Jurnalul unei cameriste” (americane), probabil că ar avea mai mare succes decît filmul lui Bunuel cu acelaşi titlu (de romanul lui Octave Mirbeau nici nu mai vorbesc)!

Dar psihiatrii ar avea mult de lucru privind şi unele filme din festival, veritabile fişe clinice pentru diverse patologii, toate învîrtindu-se, mai mult sau mai puţin pudic, mai mult sau mai puţin morbid, în jurul aceleiaşi obsesii ca aceea care l-a coborît pe DSK din avion: sexul.

De pildă, cîteva subiecte elocvente, din competiţie. Într-un film australian de debut („Sleeping Beauty”, de Julia Leigh) o fată - şi tînără şi frumoasă şi relativ studioasă – se angajează, pentru un ban în plus, într-o slujbă ciudată: bea seara un somnifer, devine „frumoasa adormită”, iar dimineaţa pleacă la treabă (mai are şi un alt serviciu, la un birou); peste noapte, diverşi domni de vîrsta a treia şi a patra dispun de corpul ei (scuze, dar citez replica repetată cel mai des în film, de patroana afacerii: „Fără penetrare”). Un cinema voyerist, s-ar putea spune. Celălalt film de debut al competiţiei („Michael”, al austriacului Markus Schleinzer) are ca subiect pedofilia. Michael, un agent de asigurări ireproşabil, stimat şi ordonat, ţine închis un copil de 10 ani, şi se pregăteşte să mai răpească încă unul... O privire descriptivă şi distantă, demontînd cu o ireproşabilă răceală (reproşabilă însă în plan artistic) ce se poate ascunde dincolo de aşa numitul „mit social al normalităţii”... Poate crede cineva că astea au fost cele mai bune filme de debut din lume, în 2011? Prin comparaţie, filmul tînărului francez Bertrand Bonello, tot din competiţie, pare o poveste cuminte şi plină de pitoresc: despre o casă de toleranţă de la 1900 („L’Apollonide” se cheamă filmul, reproducînd numele unei „Cruci de piatră” de mare lux), cu decoruri somptuoase, cu costume („cusute de mînă”) din mătăsuri şi dantele, cu clienţi distinşi în ciudăţeniile lor, cu fete care lucrează cu eleganţă de gheişe, din zori şi pînă în noapte, chiar dacă împovărate de datorii şi pîndite de sifilis... Un portret de grup cu un susur romantic, ca şi cînd filmul s-ar fi putut numi şi „Unde sunt bordelurile de altădată?”...

Rămîne de văzut dacă Juriul lui Robert De Niro va fi sensibil la acest tip de cinema „obsedat textual”. Sau nu.

Din fericire competiţia continuă, şi mai sunt cîţiva mari regizori de văzut: Kaurismaki, Cavalier, Almodovar, Lars Von Trier...