Cum se înmulţesc bananele

Am primit un e-mail de peste Ocean, din Canada, în care mi se reproşează că nu par destul de convinsă de faptul că "rolul Americii şi al politicii ei agresive în lumea arabă, inclusiv sprijinirea constantă şi necondiţionată a tuturor acţiunilor statului Israel a dus la explozia de terorism"! Absurdul e desăvîrşit. Nu despre "rolul Americii"era vorba în articolul meu, ci despre modul în care un documentarist - Michael Moore, într-un film despre fenomenul violenţei la americani, Bowling for Columbine, văzut la Cannes - ignoră într-o voioşie nuanţele, în favoarea propriei demonstraţii, şi în stilul unui (de altfel, inventiv) cinema de propagandă. Sau de contrapropagandă. (De care, totuşi, daţi-i voie unui cronicar din Est să fie sătul!) Despre asta e vorba, şi nu despre ceea ce concluzionează e-mail-ul transoceanic: "Ce magică poate părea America văzută printr-un ochean estic!"Mă simt obligată să declar că, prin ocheanul meu estic, America nu apare deloc magică (e, poate, o chestiune de gust). Ceea ce nu înseamnă că poţi fi de acord cu toate exagerările lui Michael Moore. De pildă, iată încă un exemplu: mama unui băieţaş violent din film, o femeie simplă, fără nici o calificare, face o navetă lungă, pentru o slujbă mizerabilă, undeva într-un restaurant. Biata femeie!, îţi spui, şi eşti de acord nu numai că "viaţa e nedreaptă"dar şi că sistemul e nedrept! De aici, însă, şi pînă la a-l urmări, cu aparatul de filmat, în uşa maşinii, pe proprietarul acelui restaurant, pentru a-l culpabiliza, e cale lungă! Michael Moore o face fără să clipească. O obliga proprietarul pe acea femeie să vină de la mare distanţă ca să muncească la el? De bună seamă că nu. Era proprietarul de vină că odrasla femeii devenise un pericol public? De bună seamă că da, pledează, indirect, Michael Moore. Or, am putea pleda noi, femeia era liberă să-şi caute altă slujbă, era liberă să se mute undeva mai aproape, era liberă să se consoleze (apropo de "ocheanul estic") cu ideea că are un salariu mai mare decît al unui profesor universitar din Est ş.a.m.d...

Despre "ocheanul estic"(întors) e vorba, printre altele, în filmul lui Cristian Mungiu, Occident, care, după selecţia de la Cannes, din Quinzaine, şi-a început turneul internaţional cu o victorie pe teren propriu, la Cluj. Pînă la premiera din toamnă, iată, pentru cititorii României literare, cîteva date de avanpremieră. Cristian Mungiu (fratele!) are 34 de ani, a studiat mai întîi Filologia, apoi regia de film şi se află la ora debutului în lungmetraj. Un debut cu buget mic, cu numai 50% fonduri de stat (CNC), şi, din multe puncte de vedere, un debut spectaculos. E spectaculos, în primul rînd, modul profesionist în care sînt rezolvate problemele, în aşa fel încît handicapul sărăciei din timpul filmărilor devine absolut invizibil (de la imaginea semnată de Vivi Drăgan Vasile pînă la, să zicem, zgomotele coloanei sonore, realizate de regizor în persoană, din înalte raţiuni economice!). Amănuntul (amuzant, nu-i aşa?) că regizorul a făcut zgomotele propriului film l-am aflat la conferinţa de presă de la Cannes; tot acolo am mai aflat că regizorul a scris scenariul de trei ori (cel mai greu i-a fost prima dată) şi că unul dintre principiile după care şi-a ordonat scriitura a fost principiul surprizei ("am încercat, mereu, ca scenariul să mă surprindă şi pe mine însumi"), urmat de principiul plăcerii ("am vrut să fac un film pe care cei din generaţia mea să-l vadă cu plăcere").

Cristian Mungiu are darul de a povesti spumos, cu tonus şi cu o luciditate neumbrită de încrîncenare. Ironia e jovială, bucuria jocului şi pofta de a fi inteligent distilează totul. Am văzut filmul o singură dată, în supraaglomeraţia de imagini în care te prinde Cannes-ul, şi de care memoria privitorului se apără cum poate, aruncînd peste bord, rapid, tot ce "nu merită". E un veritabil test să vezi ce ţi-a mai rămas în memorie, concret, după un timp, dincolo de diagnosticul abstract. Diagnosticul, în cazul Occidentului, ar include simţul replicii, dialogul spiritual, construcţia sofisticată (aceeaşi poveste e reluată de trei ori, cu virtuozitate regizorală, din trei unghiuri diferite), tema "tineretului debusolat şi sceptic"faţă cu străvechiul mit autohton al salvării prin "plecare". Dintr-o memorabilă galerie de personaje: un tînăr absolvent de silvicultură, sărac şi cumsecade, jucat de Alexandru Papadopol cu aerul lui de dezorientare ataşantă; o educatoare decorativă (Anca Androne), sedusă de mitul Occidentului, exasperată de promiscuitatea sărăciei; o fată alintată, poetă amatoare şi păguboasă profesionistă (cu farmecul Taniei Popa); un colonel vulpoi bonom în prag de pensie (Dorel Vişan, excepţional) şi în triunghi conjugal cu Coca Bloos şi Tora Vasilescu; o bătrînică generoasă pînă la sacrificiul de sine (Eugenia Bosînceanu); un prieten inimos, pe mîna căruia pînă şi umorul negru capătă reflexe diafane (Ioan Gyuri Pascu)... Şi, peste toţi şi toate, un refren sprinţar, care "ne-a luminat copilăria": Noi în anul 2000! Auzit acum, pliat acestei lumi, cîntecelul e ca o strîngere de inimă, într-o comedie robustă care, printre rînduri, degajă o stranie melancolie...

Într-un montaj al memoriei subiective, o vezi pe Tora Vasilescu indicîndu-i unui italian, cu distincţie, adresa ("Răcăciuni"), vezi o statuie a lui Venus cu un ceas în burtă, zeiţa unei lumi de un kitsch monumental, îţi aminteşti de femeia gonflabilă neagră, care fusese albă, pe vremea cînd i-a servit, pe Dunăre, drept vehicul salvator unui fugar (subiect de reportaj post-revoluţionar în revista Poliţiei, la rubrica "Despre viaţă, cu cărţile pe faţă"), îl vezi pe Dorel Vişan întrebîndu-şi musafirul de culoare: "Voi cum înmulţiţi bananele?"(la care omul, încurcat, răspunde că habar n-are). E o temă de gîndire, pe care filmul o lasă în suspensie: chiar, cum s-or fi înmulţind bananele, de vreme ce sîmburi nu au?

Aştept un e-mail clarificator din Africa.