Cîteva cuvinte despre Sergiu Huzum

Un operator de care nici o istorie a filmului românesc nu va putea face abstracţie - pentru că a filmat Duminică la ora 6 şi Reconstituirea, pentru că e inventatorul faimosului trans-trav, şi pentru multe altele încă -, un artist care, în anii '70, "a ales libertatea" şi s-a stabilit la Paris, Sergiu Huzum, propune în premieră absolută, publicului român, o carte - "Obiective subiective" - în care, cum zice chiar subtitlul, "Ochiul cineastului priveşte lumea prin cuvinte". Citind tabletele, botezate, toate, "Cîteva cuvinte despre..." (despre... Europa, piper, utopie, onoare, frig, limba română...), despre fix 108 subiecte, ai senzaţia că filmele nefăcute se-ntorc în cuvinte, în familia unui "august pe un bloc de gheaţă..." Cele mai multe dintre "cuvintele" lui Sergiu Huzum sînt scrise la Tréport, un port pitoresc pe malul Mînecii, unde, pe fereastra camerei, se vede marea (descifrezi, în carte, printre alte obsesii, şi obsesia mării, a Paradisului din adîncuri; în această logică sentimentală, editura care a lansat cartea se cheamă tocmai "Albatros".)

Sub privirea albastră, de o seninătate mozartiană, a cineastului, Lumea - natura, cultura, istoria - intră într-un joc reflexov al lui "ce-ar fi dacă...", "ce va fi dacă...", "ce-ar fi fost dacă...". Ce-ar fi fost dacă, de pildă, cineastul ar fi fost lăsat, pe vremuri, să-şi facă opera, să fie el însuşi. ("Cum se poate descrie mîhnirea mea de azi, re-trezită după peste 35 de ani, descoperind că ceea ce voiam să fac pe vremuri în meseria mea şi nu puteam, alţii, pe alte meridiane şi alte paralele au izbutit (...) Cînd, după terminarea Duminicii..., am vrut să refolosesc la alte producţii instalaţia şi proiectoarele cu lumină rece, rămase la Buftea, mi s-a răspuns că au fost demontate şi puse să lumineze noaptea ţărmul lacului "ca să se vadă frumos din avion". Din avionul cui?")

Sergiu Huzum pare (este!) un copil mare, care "îşi scrie singur cartea pe care are chef s-o citească"... Un montaj inteligent şi paradoxal combină intrarea ruşilor în Focşani (barbarii zişi, nostim, "calmuci", aflaţi la p. 199 de ce), cu Cambodgia lui Pol Pot, cu Danaidele, cu "Sahia" în care operatorii "de încredere", care îi filmau pe tovarăşi, erau echipaţi, anual, de C.C. cu două costume noi din stofă englezească! (p. 146), cu "contrarevoluţia" de la Budapesta, cu întrebările geniale ale unei fetiţe (p. 81: "Unde se duc anii care au trecut? Unde stă sunetul tobei cînd nu bate nimeni în ea?") - totul cu un ton plin de umor şi de o cruzime tandră, ca dintr-o legănare într-un şezlong, pe o terasă de pe malul mării, după "un formidabil peşte cu sos de stridii" pregătit de patron special pentru monsieur Jean-Serge Husum, un gurmand căruia îi sînt interzise, aflăm, "şi zahărul şi prăjiturile şi mierea şi pîinea şi cartofii şi pastele făinoase şi untul şi grăsimile şi sarea şi sărăţelele, şi tot ce poate face bucuria alimentară a omului normal"...

Pentru mine, Sergiu Huzum rămîne mai ales povestitorul unei secvenţe pe care mi-a încredinţat-o într-un interviu: o mamă bătrînă, de 80 de ani, profesoară de istorie, nepoata lui Kogălniceanu, tîrîndu-se în genunchi, în faţa colonelului de securitate din Focşani, ca să primească un paşaport, să poată merge să-şi vadă fiul, în Franţa...

Deşi nu ar duce lipsă de motive, Sergiu Huzum nu dă cu barda, nici nu-şi face harakiri, în schimb cultivă o nostalgie constructivă şi scrie o carte luminoasă, cartea-joc a unui supravieţuitor fascinat de liniştea adîncurilor, dar care refuză "să se dea la fund", şi continuă să filmeze, în cuvinte, un scenariu care amestecă, ataşant, Morţii cu Viii, Urîtul cu Frumosul, Obiectivul cu Subiectivul. Titlul noii cărţi la care filmează acum Sergiu Huzum sună aşa: Chipuri amintite sau amintiri închipuite...