Ciorba reîncălzită

"Ciorba" din titlul cronicii apare nu numai pentru că filmul include "bucătăria" în titlu, dar şi pentru că, de fapt, ideea de "ciorbă reîncălzită" caracterizează perfect situaţia în faţa căreia ne aflăm: un film făcut pentru televiziune, Război în bucătărie, difuzat pe micul ecran în vara lui '98, e, practic, lansat a doua oară pe piaţă, de astă dată pe marele ecran; între cele două premiere au trecut aproape trei ani.

Drumul, de obicei, e invers: un film difuzat în săli ajunge, la un moment dat, să fie difuzat şi de televiziune. Rareori - şi numai dacă un film de televiziune are un succes răsunător - un producător se încumetă să investească bani şi pentru o translare a filmului de televiziune în sălile de cinema. Război în bucătărie n-a fost un succes de acest gen; nici un producător cu o minimă luciditate nu şi-ar putea imagina că un "spectator normal", după ce a văzut o dată filmul la televizor, s-ar mai duce să-l revadă în sală, transpus de pe 16 pe 35 mm! De ce acest ocol? E limpede că raţiunile au fost exclusiv financiare: la început s-au găsit bani doar pentru un film de televiziune, apoi s-au mai găsit nişte bani. Cum zice scenaristul, Răsvan Popescu (în prefaţa scenariului): "A fost un infern. Oricum e un infern să faci film în România, care produce două pe an (şi nici atît - n.n.).Niciodată nu-ţi ajung banii şi toată energia se cheltuie alergînd după ei. Pînă la urmă eşti sleit şi nu mai vrei decît să se termine odată". Dar, "pînă la urmă", iată, totul s-a terminat cu bine, chiar dacă pe un traseu nefiresc. Pentru că, într-o cinematografie cu mecanisme normale, am fi văzut filmul, de la bun început, din '98, aşa cum se prezintă el acum; pentru ca absurdul să fie complet, aflăm dintr-un articol al regizorului, Marius Theodor Barna, că filmul a fost terminat încă de acum un an şi jumătate şi de atunci şi-a aşteptat, în cutii, lansarea! În aceste condiţii, în faţa unei "ciorbe reîncălzite" cu atîta efort, ce mai poate spune cronicarul, ca să rămînă cu conştiinţa împăcată ? Poate trata acest film "deja văzut" ca pe "un nou film românesc", ca pe un semn al "ambiţiei de a relansa cinema-ul autohton"? Sincer : nu.

Varianta pentru marele ecran, chiar dacă mai lungă cu circa 25 de minute - de unde un plus de respiraţie şi de rotunjime - nu aduce nimic substanţial, în plus, faţă de cea veche. Imaginile noi, care au împănat montajul originar, deşi filmate pe platou, la o distanţă de peste un an faţă de cele vechi, nu se simt, se topesc în masa filmului, ceea ce e, tehnic vorbind, o performanţă. O performanţă e şi capacitatea autorilor de a reuşi să demonstreze că există; cinematografia noastră ar arăta, mai mult ca sigur, altfel, dacă am mai avea cel puţin vreo douăzeci de cineaşti cu tenacitatea şi eficienţa unor Răsvan Popescu şi Marius Theodor Barna. Tot în ordinea unei ambiţii de normalitate, la conferinţa de presă a filmului, invitaţii au putut intra şi în posesia unei cărţulii cochete, incluzînd scenariul, însemnări de regizor, fragmente de interviuri şi de comentarii la film (majoritatea elogioase) apărute în presă. Mărturisesc că nu mai ţineam minte ce scrisesem în '98. Într-un articol apărut de curînd într-o revistă, regizorul scrie că aş fi făcut "o critică severă". Îmi amintesc doar că, atunci, ca şi acum, m-a frapat faptul aberant că, în România sfîrşitului de secol XX, o fiică iubitoare nu cheamă un doctor la patul tatălui ei înjunghiat, cu o rană sîngerîndă. Atunci, ca şi acum, premisa mi s-a părut falsă; ea subminează credibilitatea întregului; senzaţia globală e aceea că filmul nu propune "viaţă", ci o ipoteză de lucru, o convenţie, o demonstraţie.

Construind cronica pe acelaşi principiu al ciorbei reîncălzite, aş remarca doar că, din aşa-numita "critică severă" apărută în România literară în '98, în antologia din volum e extras un citat cîtuşi de puţin sever. Iată-l: "Există, în Război în bucătărie, multe lucruri pe care orice cronicar le-ar putea analiza copios: profesionalismul regizorului, "actualitatea problematicii", personalitatea puternică, dar fără ostentaţie, a imaginii lui Doru Mitran, sinusoida emoţională a filmului, şerpuind spectaculos între violenţă şi tandreţe, relieful celor trei personaje principale: un soldat român dezertor, angoasat şi dezorientat, în timpul unui violent "conflict interetnic", găsindu-şi refugiul într-un canton izolat, uitat de lume (interpret - Ovidiu Niculescu, un nume pentru o posibilă carieră); o tînără unguroaică blondă, ingenuă, îndrăgostită de soldatul dezertor (Imola Kezdi, un talent cu o carnaţie superbă); şi tatăl fetei, cantonierul taciturn, enigmatic şi violent, victima războiului din bucătărie, un personaj căruia Gheorghe Dinică îi conferă - ca din nimic - o extraordinară densitate"... Revăzînd, acum, filmul, tînărul în rolul soldatului mi s-a părut că joacă artificial, ca la o "repetiţie cu actori"; rolul lui Dinică mi s-a părut, acum, ca o cămaşă incomodă, prea strîmtă pentru un talent care nu are spaţiu de desfăşurare; singura rezistentă, în timp, ar fi senzualitatea expresivă, sau expresivitatea senzuală a Imolei Kezdi. Cît despre "sinusoida emoţională", lucrurile mi s-au părut, acum, nu atît exploatate în adîncime, cît prezentate expozitiv, la suprafaţă, nu atît sugerate, cît enunţate şi subliniate, ceea ce diminuează, teribil, emoţia. Dialogurile zgîrie, uneori, urechea, cu excese explicative, de tipul :"Ah, ce frig e!" sau "Vezi cît de uşor e să dărîmi!" sau "Am tras de frică şi de nesomn!"... Rămîne ca timpul să decidă care dintre cele două percepţii e mai aproape de adevăr.

Aflăm, din acelaşi volum, că, iniţial, filmul "era să-l facă" Stere Gulea. În viziunea lui Stere Gulea "învingea patima cărnii sau a simţurilor (...). Ar fi trebuit să iasă un film în genul Poştaşul sună întotdeauna de două ori sau Imperiul simţurilor"...

A ieşit un film "în genul" Războiului în bucătărie: un film de dragoste ratat, bruiat - insistent - de o melodie politic corectă.